Amintiri despre Eminescu- A. D. Xenopol - Unul din cei mai nobili fii ai tarii
de Mihai Eminescu
Eminescu! S-a scris mult si mai ales multe asupra lui; caci precum soarele face sa rasara plantele, astfel si geniul trezeste idei; dar precum nu e vina soarelui daca toate plantele nu sunt flori mirositoare asa nici a geniului daca nu toate ideile sunt de sama.
Cine ar fi crezut bunaoara ca poetul ce a scris incercarile acele din 1856 si 1866 precum Viata, Speranta, O calatorie in zori, care sunt asa de neindemanatice ca limba, de necorectat ca rime si de confuze ca idei, va produce peste 17 ani poezii depline ca Glossa sau Luceafarul? Dar nu s-a observat un lucru, ca talentul lui Eminescu a mers destul de incet; ca multe din poeziile lui cu mult posterioare primelor incercari cuprind, pe langa scantei geniale, neajunsuri insemnate; asa, bunaoara in Egipetul din 1872, in Inger si demon din 1873, in Imparat si proletar din 1874, dupa aproape 10 ani de lucrare poetica. Abia de la anul 1877 talentul lui Eminescu se afirma intr-un chip netagaduit si el da la lumina creatiuni din ce in ce mai depline. Dar cat a tinut aceatsa perioada stralucita a producerii sale? De abia cativa ani, pana in anul 1883 cand minunatul organ ce-i dadea nastere se zdrobi pentru vecie. Prin urmare este un ce netagaduit! Eminescu este departat de a fi produs tot ce geniala sa minte putea sa zamisleasca. Talentul sau s-a copt cu greutate, si abia ajuns la maturitate a fost smuls din tatanile lui de amara nebunie. Romania, cea atat de saraca in naturi geniale, trebuie sa deplanga deci cu atat mai mult pierderea marelui spirit, ca el de abia incepuse a produce, si ca cine stie ce juvaeruri se ascundeau inca in oceanul geniului sau, juvaeruri cufundate cu el in mormantul in care s-au coborat. Pentru ce insa a innebunit Eminescu? Era dintr-o familie de nervosi ni se raspunde (...) Trebuie imprejurari anormale ca sa impinga pe geniu, cea mai inalta expresiune a gandirei omenesti, in negatiunea ei absoluta, neconstienta nebunie. Eminescu deci nu trebuia deloc sa innebuneasca si daca cu toate aceste cumplita nenorocire a trebuit sa loveasca si pe dansul si pe tara ce l-au produs, apoi desigur ca vina este a acestei din urma si nu aceea a tesaturii nervilor lui. Cum sa nu innebuneasca Eminescu? In gandul sau, aprins si fierbinte, valul poeziei se umfla si cadea necontenit ca fluxul oceanului. El simtea ca este nascut spre a plange si a suferi pentru toata lumea, soarta adevaratilor poeti. Cand Caragiale l-a intalnit la Giurgiu, slujind la grajdurile unui boier de acolo, l-a gasit cu Schiller in buzunar, recitindu-i poeziile, cand dadea frau la cai. Era un om ce nu mai traia cu corpul, ci numai cu mintea, era ca Rafael ce uita chiar sa manance si zugravea toata ziua, sau ca Beethoven caruia pana la surzenie tot ii vuiau in cap valurile simfoniilor. Apoi un atare om, cum putea el sa traiasca in lumea sarbada si fara simt in care ne aflam? Chiar dupa ce talentul sau s-a manifestat intr-un chip netagaduit , cine il citea, cine il pretuia? Cativa prieteni din cercul Junimei de la Iasi. Acestia sustineau ca el este poet si poet mare. Din motive de gasca literara, potrivnicii Junimei, si acestia erau multi, isi batea joc de poeziile lui Eminescu. A trebuit sa innebuneasca, sa moara, sa se creeze in jurul lui legenda - din nenorocire prea adevarata - a unei vieti petrecute in torturi, pentru ca mintile contemporanilor sa fie trezite din orbirea lui, pentru ca sa se recunoasca ca in Eminescu tara pierduse pe unul din cei mai nobili fii ai sai.
(1900)
Amintiri despre Eminescu- A. D. Xenopol - Unul din cei mai nobili fii ai tarii
Aceasta pagina a fost accesata de 3753 ori.
