Amintiri despre Eminescu - Alexandru Vlahuta - Curentul Eminescu
de Mihai Eminescu
Doamnelor si domnilor,
Acum trei ani - era tot asa prin marte - m-am dus intr-o zi sa vad pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curand internat.
M-a cunoscut si i-a parut bine ca m-a vazut. Imbracat intr-un palton lung si tarand in picioare niste galosi mari de gumilastica, se primbla prin odaie, cu maine la spate. M-a intrebat de prieteni, cainandu-i si vorbind de ei cu mila, ca de niste oameni pierduti sau foarte nenorociti. Arata pentru unele lucrurui de nimic un interes si o mirare exagerata. Privirea-i era dusa, obrajii palizi si czuti, glasul taraganat si somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afara. Imi spuse cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare sociala, la care se gandeste de mult, o lucrare colosala, care ii munceste si-i da nopti de insomnie si dureri de cap ucigase. Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilareste aratata, scoase din buzunarul paltonului un petec de hartie si, asezandu-se pe scaun, incepu sa citeasca ... un sir lung de stroge, de o sonoritate si de un efect ritmic fermecator. Rostirea lor il incalzea, si ochii si glasul i se inviorau. Pe acel petec de hartie nu erau scrise deca doua vorbe: gloriosul voievod. El improviza. Am ascultat uimit, peste douazeci de strofe sonore, dar lipsite de sens si de legatura; fiecare vers parea rupt dintr-o poezie frumoasa. Mi-aduc aminte ca doua vorbe: foc si aur reveneau mereu, mai in fiecare strofa. N-am putut retinea decat aceste patru versuri de pe la mijloc, cari au un inceput de inteles mistic:
"S-atatea lucruri sfinte
Atata foc, atata aur
Peste-ntunericul vietei
Ai revarsat, parinte..."
Dar in toata acea armonie de sunete se vedea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasa si muzicala, care se supunea si se mladia mecaniceste subt ultimele tremurari ale acelui suflet intunecat. Era o neobicinuita frumuseta de sunete in acea imparechere bizara de cuvinte, din care zburase pentru totdeauna ordinea si suflarea unui inteles. Atunci am inteles adanc sensul infiorator al cuvintelor lui de-odinioara:
"Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?
Ah, organele-s sfaramate si maestrul e nebun!"
Si, cand , ostenit de acest joc curios de versuri sonore si pustii, isi lasa tacut privirea-n pamant, figura lui imbraca iarasi acea expresie de tristeta vaga - umbra acelui apus dureros al constiintei care-i dedea in momentul acela infatisarea unui zeu invins, parasit de puteri si umilit. Eu ma uitam la el, mi se rupea inima de mila si nu stiam ce sa-i spun. Dupa cateva minute de tacere, isi impreuna manile si ridicandu-si aiurit ochii in sus, ofta din adanc si repeta rar, c-un glas nespus de sfasietor: "Of, Doamne, Doamne!" ... Era in acest suspin al lui si in aceste cuvinte sinteza intregei lui vieti, si poate c-o ultima fulgerare de constiinta a strabatut in clipa aceea lantul tuturor suferintelor lui, din copilarie si pana in ceasul in care se afla. M-a podidit plansul, s-am plecat. De-atunci nu l-am mai putut vedea...
Dar vorbele acelor strofe, particulara taietura a acelor versuri moarte mi-au ramas in cap, si de cate ori citesc cate-o poezie fara inteles a vreunui tanar,prea mult influentat de limba si formele maestrului, ma-ntreb daca nu cumva autorului acelui zvon de silabe n-a stenografiat vreuna din acele capritioase improvizatii ale poetului ...
Da, doamnelor si domnilor, ceea ce va ramanea pururea din Eminescu, in afara de frumusetea gandurilor si de adancimea si sinceritatea simtirei lui, ceea ce va trai in fiecare vers romanesc ce s-a scris si se va scrie de la Eminescu incolo este acea complexitate puternica a limbei renascute sub condeiul renascute sub condeiul maestrului, acea croiala noua, particulara, a frazei, a dictiunei, care a fost chiurasa indestructibila a talentului sau. Acei cari au ce spune, acei cari au destula putere si personalitate pot imbraca si purta inainte armura grea si platosa de otel a eroului cazut; toti ceilalti, pedestrasi slabi si fara chemare in oastea condeiului, cari se imbulzesc sa ne-mbrace in zalele lui, sunt osanditi sa fie sfaramati sub greutatea acestei armuri de uries!
Da, acesta este marele curent care porneste intr-adevar de la Eminescu; farmecul particular al limbei, mestesugul de a-si sculpta versul intr-o tarie de vorbe vii, sonore si sugestive si intr-o bogatie de forme necunoscute pana la el.
Numai dintre scriitorii romani n-a stiut sa-si cristalizeze gandurile in forme atat de severe si desavarsite, nimeni n-a ajuns in acesta fericita descarcare de emotiuni in versuri de o structura de bronz, de-a lungul carora gasesti cuvinte neasteptate, epitete curioase, cari-ti evoaca imaginile cu o preciziune si cu o intensitate de halucinare. El are imparecheri de vorbe, caderi de fraze si de rime ce-ti dau impresia, fiorul unei explozii de lumina surprinzatoare.
Cum sa nu te urmareasca si cum sa nu fiin inconstient stapanit de-aceasta limba noua care palpita de-o tinereta, de-o vigoare si de-un colorit uimitor! Din acest punct de vedere Eminescu exercita asupra tinerimei noastre o influenta aproape fascinanta, si acei cari vor face mai tarziu istoria literaturei de azi vom vedea mai limpede in ce relief de creator se ridica figura lui Eminescu si cat de adanci sant urmele pe care le-a lasat vigurosul sau talent in viata limbei romanesti.
Dar iata ca aceasta puternica si fireasca inraurire ce exercita poetul asupra tinerimei a inceput sa sperie pe unii, si deja prind sa se ridice glasuri de protestatare si de alarma in contra curentului in care ne-a aruncat si in contra admiratiei pe care noi o dam operilor acestui poet.
Se afirma ca poeziile lui Eminescu omoara entuziasmul si lasa in sufletele noastre o drojdie de amaraciune si de discurajare maladiva si se arata, ca victime ale acestui poet, atatia tineri incepatori, cari-si plang viata lor nenorocita si blestema mereu lumina, si soarta, si ceasul in care s-au nascut. Ar fi deci aceasta parte a curentului eminescian, care ar instraina si ar smulge din bratele societatii atatea forte de vitalitate, o adevarata primejdie nationala, caci daca fiecare copil, de la varsta de 16 ani, si-ar pune-n minte ca el e batran, ostenit si satul de lumea asta, daca fiecare si-ar zice ca suprema fericire sta in odihna eterna, in Nirvana budista, am ajuns desigur la desfiintarea oricarei idei de bine, de munca si de progres.
Si in contra acestui curent -astfel privit - in contra poetului, mai ales, am aci o carte pe care nu o deschid decat numai pentru a va arata ce forme si ce proportii curioase ia in capul unor oameni spectrul acestei presupuse primejdii nationale. Cartea e tiparita la Blaj in 1891. Poarta titlul: Mihail Eminescu. Studiu critic. Autorul nu gaseste de cuviinta sa-si puna numele. Cuprinde 210 pagini... Nu va speriati, ca nu va citesc decat cateva randuri. Autorul tine sa dovedeasca tinerimii ca Eminescu e o nulitate literara, un maculator de versuri, care n-are nici gandire, nici simt, nici limba ... nimic - nici o umbra de talent; si dupa 210 pagini de asemenea osteneli, cari pe une locuri iau tonul celui mai violent pamflet la adresa poetului, iata cum isi incheie acest domn distrugatoarea sa opera:
"Am finit pentru asta data studiul nostru de fata. Din vro parte ni se va face poate imputarea ca studiul (autorul tine prea mult la acest cuvant) a fost prea lung. Stricaciunea insa ce a facut deja in tinerimea noastra Eminescu, si care o mai poate face si in viitor, ne va trece in mijlocul tinerimei nu-si poate face nici idee desore stricaciunea aceasta.Si cum nu? Cand si poeziile lui de o parte cuprind in sine atata venin pentru tinerime, iara de alta parte nici in viata lui nu este nimica demn de imitat pentru tinerime. Caci ce poate fi demn de imitat in viata unui aventurier care nicicand n-a facut un studiu serios si sistematicm care..." dati-mi voie sa trec peste randurile cari urmeaza si unde poetul e maltratat in niste termeni cari nu miroase de loc a studiu critic. Ascultati concluziunea:
"Purtat-a bietul roman, in urma tristelor imprejurari ale timpului, destule juguri. Purtat-am noi jugul feudalismului si al calvinilor, purtat-au fratii nostri de dincolo jugul fanariotilor (...) purtat-am cu totii jugul limbei slavice. Asa rusinos insa ca jugul lui Eminescu n-a fost nici unul. N-a fost nici unul , caci in acelea ne-au injugat strainii, in al lui Eminescu insa ne-au injugat romanii, cari sunt carne din carnea noastra si sange din sangele nostru. Viitorul le va rasplati, daca nu le-a rasplatit prezentele."
Domnilor, stiu foarte bine ca n-am nevoie sa apar aci gloria lui Eminescu. Dar ceea ce in aceasta carte se da sub o forma aspra si exagerata incepe - in proportii mai mici, fireste - sa se formuleze si in cercurile intelectuale mai largi si mai in vaza. Nu vorbesc de acei cativa nefericiti si cari niciodata n-au putut citi o strofa de Eminescu fara sa devie palizi de invidie. Veti fi vazut si d-voastra cu ce bucurie rautacioasa intampina o revista din capitala aparitiunea acestui ... asa-numit studiu critic, felicitandu-se ca s-a gasit in fine un om care sa aiba curajul de a infrunta in modul acesta curentul de simpatie si de admiratie format in jurul acestui poet, "uzurpator de glorie"... A face un pamflet in contra unui om mort si a nu-l iscali - admirabil curaj. Desigur ca nu parerea acestora ne-ar opri in loc. Dar multi, chiar dintre admiratorii talentului lui Eminescu gasesc ca melancolia si dezgustul poetului a coplesit, s-a imbolnavit o mare parte din tinerimea noastra si, de cate ori citesc o poezie pesimista, zic: "Iata, partea rea si nefericita a operilor lui Eminescu. El a creat cu frumoasele lui poezii, un curent trist si bolnavicios - talentului lui periculos a infectat sufletul tinerimei noastre. Nu mai auzi un strigat de bucurie, un cantec din tinerete. Care cum se scoala imita pe Eminescu, spune ca nu-i mai place nimic, e satul de viata si canta deziluzia, desperarea si setea linistei eterne..."
Domnilor este adevarat ca astazi se fac poezii mai mult pe subiecte triste. Prin reviste, prin ziare, in cartile de poezii, cari apar din and in cand, vedem aceeasi suflare de melancolie precoce si maladiva; pare ca toata originalitatea azi ar sta in cautarea cuvintelor de amaraciune si de deprimare sufleteasca - si de lucrul acesta pare a suferi toata literatura de la sfarsitul acestui secol. Dar din capul locului, pentru a ne limpezi putin drumul, trebuie sa tinem seama ca in stocul nostru de productiuni literare sunt o mare parte de copilarii, imitatii si plagieri copilaresti, cari-n adevar au ajuns nesuferite prin multimea si artificialitatea lor. N-am voit sa aduc aci sa va citesc exemple de asemenea productiuni. Ar fi fost de ajuns numai ce-am strans din cate s-au publicat in aceste doua saptamani din urma, ca s-avem cu ce umplea un ceas de lectura si de ras. Dar m-am gandit ca e si crud si nedrept sa atingi de la tribuna Ateneului persoane cari ar putea fi de fata si ar asista - fara sa poata raspunde - la o astfel de executie. Si apoi, ce nevoie e sa mai aducem exemple? De cate ori nu vi s-a intamplat si d-voastra sa cititi o poezie in care poetul, dupa ce se plange grozav de soarta lui cruda si pururea prigonitoare, spune c-a imbatranit, ca i-a albit tot parul si nu mai asteapta in lumea asta decat un loc de repaos la cimitir? Si peste catva timp constati cu surprindere ca autorul acelot ranguiri e in zburdalnic colegian, a carui figura rubiconda pare a va spune, c-un zambet soret, ca nu pentru compatimirea d-voastra erau scrise acele versuri.
Cauzele adanci, fundamentale, cari au provocat, de-o sama de vreme, aceasta tanjire si tristeta generala in viata si poezia contimporana le-a studiat si le-a expus cu o claritate si patrundere de vederi extraordinara eminentul nostru critic Gherea.
Dar in poezia de azi, la poetii nostri pesimisti de dupa Eminescu, trebuie sa recunoastem ca avem de-a face c-un dezgust de viata sustinut si inchis mai mult in bataia rimelor decat in batalia inimei.
La aceasta, fara indoiala, contribuie mult si imbogatirea, dezvoltarea particulara a limbei intr-o astfel de directie. Un poet, de buna seama trist, a fost silit sa caute cuvinte energice, forme variate si nepieritoare pentru exprimarea sentimentelor lui melancolice, asa incat cei cari vin dupa el gasesc de-a gata un capital considerabil de cuvite si de forme triste, cari construiesc in sensul acesta ca o hipertrofie in vocabularul poetic. Si e stiut ca limba, bogatia de expresii, care la un poet format est oaresicum rezultatul puterii lui de gandire, asa ca imaginea si nevoia de descarcare a simtirei lui poeticee cheama cuvantul si se serveste de el, la un poet neformat, la incepatori, in genere, joaca un rol cu totul rasturnat, aici cuvantul porunceste.
Este o varsta cand toata lumea face poezii. Unii le scriu si le pastreaza pentru ei, altii le publica si-si cladesc oarecari visuri de glorie pe ele, cei mai multi le azvarl cu jucariile copilariei.
La varsta aceea, insa, energia sufleteasca, taria emotiunilor se descarca iute, se imprastie pe-atatea cai cari mai tarziu incep a se inchide: rasul si plansul facil, strigate, neastampar de miscari, comunicativitate si expansiune de fiecare clipala ...; asa, incat, cand un astfel de poet se inchide in odaita lui, ca sa faca si el o poezie, chiar daca e fixat asupra subiectului, chiar daca are de spus ceva, acest ceva de spus al lui se va evapora sau se va schimba foarte lesne, pentru ca la el lipseste acea acumulare si condensare a unui sir de impresii si observatii cari sa-l arda pe suflet, pe cari sa le fi purtat si sa le fie mestecat multa vreme in tacere, pana cand nu mai poate si cauta sa scape ca de-o greutate care-l doare, ca de-un pas care-l sufoca. Deci, el s-asaza la masa, hotarat mai mult sa fac-o poezie decat sa-si descarce o anumita emotiune; isi ia condeiul si o poza ganditoare, dar in mintea lui asa de calda si de curata pentru orice imagini, in loc sa se fixeze cu claritate un chip, un peisaj, o atitudine, o trasatura de adevar, tocmai acum se face un valmasag mai mare de idei nedeslusite, gandul lui se zbate si s-azvarle ca un flutur ratacit, aci pe-o floare, aci pe alta, cearca sa se incalzeasca singur pentru vro idee care i se pare mai de efect, si in acest haos al mintii lui rasar, ca niste astri, ici si colo, cuvinte, cuvinte cari la-u izbit prin raritatea si sonoritatea lor, resturi din lecturile lui de predilectie -si, domnilor, vorbele sunt sirete: daca pe noi, oameni in varsta si nu poeti, ne momesc unele cuvinte si ne fac sa spunem cateodata lucruri inutile, sa construim si sa enuntam o fraza numai asa, de dragul unei vorbe, dar la un tanar, si inca la un tanar poet, va puteti inchipui ce imperiu au asupra lui frumoasele vorbe cari i-au ramas in cap; si cu mult mai primejdioase si mai perfide sunt rimele; c-o viclenie de sirena ele atata si atrag gandirea ca s-o omoare, cand aceasta nu are destula forta de rezistenta!
Si iata ca, dupa multa osteneala si multe randuri sterse, tanarul recrut a izbutit sa lege si sa astearna un vers; vorbele s-au asezat la rand si s-au mladiat in cadenta, dupa o lege de armonie auditiva mai mult; intrece cu mult prestigiul ideii, logica e sacrificata formei, si de aci incolo sonoritatea si imbucarea ritmica a cuvintelor dispun de mersul si disciplina idelor. Un cuvant frumos devine un ferment de ganduri, o rima e samburele unei strofe ... A citit de curand pe Eminescu, i-au ramas in cap franturi de fraze, o familie de cuvinte cari exprima tristeta, desertul vietei si dizgustul de lume - tinarul poet, in mod inconstient, va broda cu aceste cuvinte un sir de versuri, in cari neaparat se va plange de dureri straine de inima lui, de suferinti de la cari el n-a luat, si nici nu putea sa ia, decat vesmantul - vorbele. Asa ca poezia acestui tanar nu-i apartine si nu indica personalitatea lui, nici prin fondul, nici prin forma ei exterioara.
Altul, mai constient de inraurirea formelor lui Eminescu, cauta in extravaganta subiectului o nota de originalitate, isi inchipuie bunaoara c-a murit, si cauta convingeri tari, brutal de materiale, ca sa dea in mod plastic imagini anormale, impresii ciudate, pe care el negresit nu si le poate insusi, nu le intrevede decat fragmentar, in intentia cuvintelor izolate, si astfel ajunge la versuri de acestea (cer iertare autorului daca se regaseste in aceasta sala - nu-i citesc din toata poezia decat doua versuri de la-nceput):
" Dintr-un june plin de viata om ajuns cadavru rece.
Si cu viermi infipti in carne imi luai drumul spre rai!..."
Aici cuvintele: cadavru, viermi infipti, carne, prin taria lor, au ademenit s-au subjugat desigur nevinovatia poetului, si l-au facut sa spuna lucruri pe cari nu le-a simtit si nu le-a putut gandi.
Doamnelor si domnilor, am staruit atata asupra tehnicei de versificare a poetilor incepatori, si lucrul va fi fost poate obositor pentru unii din d-voastra, dar am voit sa arat; intai prin ce proces de gandire, prin ce fel
de operatie intelectuala ajunge un tanar de acestia sa spuna ca vremea si necazurile au sapat pe obrajii lui zbarciturile batranetii si ca i-a albit tot parul - cand mama lui poate n-are nici un fir alb in capsi al doilea, am vrut sa arat cat de nefundata e saima si cat de putin serioasa acelor cari iau astfel de productiuni drept sincere manifestari ale unor stari sufletesti corespunzatoare. Adaogiti la aceasta ca in genere melancolia, tristeta este mai interesanta si mai simpatica decat veselia. O figura palida, un aer sfant, suferitor si resemnat iti atrage mai lesne luarea-aminte, si-ti inspira, din capul locului, un interes s-o dragoste deosebita. De aci, intrucatva, cautarea de care se bucura, pana si printre copii, masca durerei si mania unora de a poza in victime ale timpului si societatii in care traiesc. Dar intre versul si inima lor e o departare de care ei singuri vor rade mai tarziu.
Nu, nu a pierit entuziasmul din generatia care se ridica, si oricat de triste si tanguitoare ar fi primele inceputuri ale catorva poeti, nu voi putea crede ca un tanar de 20 de ani, sanatos si inteligent, poate simti in adevar sila si dezgust de lumea si viata in care de-abia a deschis ochii!
E adevarat, sunt multe dureri in viata asta, multe nedreptati si anomalii, cari ne amarasc si ne revolta.
Cand deschizi un ziar si citesti, de exemplu, ca in cutare mina de carbuni din Belgia s-a intamplat o explosie de grizu ( amestec natural gazos, inflamabil si explozibil de gaz metan si aer, care se degajeaza in mine) care-a lasat morti pe loc 200 de lucratori, si cand te gandesti la soarta acestor nefericiti, cari-si saruta copiii dimineata si, oftand, isi fac cruce, nestiind daca se vor mai intoarce seara acasa, cand cugeti la teroarea si jalea atator familii dezolate, atator suflete asuprite, si la noi, si pe aiurea, cum sa nu te simti cuprins de mila si cum sa nu ramai pe ganduri, atins de marele rasunet al durerii generale! ... Si pesimismul provocat de aceste atingatoare privelisti ale vietii este expansiunea fireasca a unui suflet simtitor; el este si moral si eminamente artistic, si nu stiu, zau, cine nu-l va prefera optimismului unui bogatas egoist, care gaseste ca toate pe lume merg de minune pe cat timp ii merg afacerile struna! Dar de neajunsurile si dezordinile vietii, oricat de multe si de adanci ar fi ele, nu se poate patrunde un suflet la o varsta asa de curda, si pentru ca sa canti o emotiune, trebuie ca sufletul tau sa fie covarsit de puterea acelei emotiuni, caci se stie ca poetul da din prinosul inimii lui - fireste, ca sa poti turna un vers nepieritor, trebuie sa arzi de-un gand, de-o simtire adanca, care sa sparga limitele obicinuitelor expresii si sa imbrace forma solemna, haina de sarbatoare a versului.
Iata pentru ce asa-numitul curent eminescian in poezia noastra actuala se margineste numai la o combinare de cuvinte si de forme ale maestrului, care-a suferit in adevat si a gemut pe coardele lirei lui, iata pentru ce ne si lasa reci vaietele atator tineri, cari se incearca a canta dureri straine de ei pe forme imprumutate.
Eminescu si-a trait versurile - ele izvorasc din adancul vietii lui, care-n adevar a fost nenorocita. Si aci, imi veti da voie, domnilor, sa ma opresc putin asupra acestei afirmari:
V-aduceti aminte, cand a murit poetul, cum toata presa noastra, aproape toata suflarea culta a tarii, aducand omagii acestui mare talent, a deplans viata nefericita si sfarsitul dureros al poetului. Unii acuzau nepasarea societatii fata de cel mai bin si mai distins fiu al ei. S-atunci s-au ridicat cateva glasuri si au protestat in contra acestui curent de compatimire; si s-a zis ca Eminescu n-a suferit, ca n-a fost de loc nefericit in viata, ca asa e felul lui, nepasator de el si de tot ce-l incunjura, ca el dispretuia orice onoruri si ca s-a impotrivit cu energie cand a fost vorba sa i se dea si lui un "Bene-merenti". Da, domnilor, Eminescu dispretuia onorurile: dar stiti pentru ce? ... Pentru ca si onorurile i-au dispretuit pe el, si orisice suflet mandru plateste dispretul cu dispret. Cine nu stie ca aceste capritioase onoruri nu l-au imbulzit de loc cat a trait; si cand nu esti din aluatul acelor cari se tarasc ca sa le aiba, si cand vezi cate nulitati iti trec inainte si tu ramai, ramai vesnic in urma, nu stiu, zau, ce-ti mai ramane decat dispretul, drojdia care se depune la fundul oricarui suflet amarat si nedreptatit in astfel de imprejurari ... Eminescu n-a suferit? Dar Eminescu a fost toata viata lui adevaratul tip al proletarului intelectual in societatea noastra burgheza! ... Sa traiesti de azi pe maine, intr-o vecinica nesiguranta, sa legi nevoie de nevoie si sa tremuri in fiecare moment, gandindu-te ca poate veni o vreme cand sa n-ai un capatai unde sa-ti pelci capul, sa n-ai o bucatica de paine, sa fii literalmente aruncat pe drumuri ... A, dar trebuie sa fie cineva de-o strasnica raceala ca sa gandeasca ca aceasta e o stare suportabila si indiferenta pentru viata unui om!
Dar, domnilor, se zice - si modul de a judeca astfel e vechi si ruginit din cale afara - se zice ca poetul ... e poet, ce-i pasa lui? El se hraneste cu aer, bunurile pamantesti nu sunt pentru dansul, el traieste cu mintea-n cer, locul lui e langa Jupiter.
Ceea ce e adevarat si se poate afirma in mod serios e caun poet, prin dezinteresarea lui, prin sfiala si delicateta lui de suflet, e de ordinar dezarmat in societatea si in lupta aceatsa pentru existenta.
Viclenia, lingusirea, binecuvantata elasticitate a sirei spinarii - tactul vietii, in intelesul negustoresc al cuvantului - toate aceste daruri pretioase, cari scot din intuneric si asigura succesul atator mediocritati, poetului ii lipsesc cu desavarsire, si cand e vorba pe "cum iti vei asterne, asa vei dormi", e stiut mai dinainte ca el va dormi pe pamantul gol! ... Si pe acei cari cred ca poetul e pururea cu mintea-n stele si nu baga de seama cat e de pacalit in aceasta socoteala cruda a vietei, pe acei cari-si inchipuiesc ca poetul nu sufera de umilintile si ranile pe cari i le face societatea in care traieste, ii voi ruga sa asculte cateva randuri dintr-o scrisoare pe care Eminescu o adresa, in 1882, unui am al sau din Iasi. Sant 10 ani de atunci: Eminescu era in Bucuresti, redactor la Timpul:
"Tu trebuie sa-ti inchipuiesti astazi, sub figura mea, un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii si este aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel putin sase luni de repaos pentru a-si veni in fire. Ei bine, de sase ani aproape o duc intr-o munca sadarnica, de sase ani ma zbat ca intr-un cerc vicios in cercul acsta, care, cu toate aceste, e singurul adevara, de sase ani n-am liniste, n-am repausul senin de care as avea atata trebuinta pentru ca sa mai pot lucra si altceva decat politica. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie! (Ce iata, Dumnezeul, ce viata!)"
...
Sa pot zbura pe trei zile la Iasi, tare-as veni. Dar mai mult de trei zile n-as avea, pentru ca eu nu am canate, ci trebuie sa trag ca catarii, greu la vale si greu la deal.
...
Ei, daca ai sti cum salahoria asta in care petrec, impreunata cu boala si mizeria, ma apasa si ma fac incapabil de a voi!
...
Folosul meu, dupa atata munca, e ca sunt stricat cu toata lumea si ca toata energia, daca am avut-o vreodata, si toata elasticitatea intelectuala, s-a dus pe apa sambetei.
...
Eu raman cel amagit in afaceri, caci am lucrat din convingere si cu speranta in consolidarea ideilor mele si un mai bun viitor. Dar nu merge. In opt ani de cand m-am intors in Romania, deceptiune a urmat la deceptiune si ma simt atat de batran, atat de obosit, incat degeaba pun mana pe condei sa incerc a scrie ceva. Simt ca nu mai pot, ma simt ca am secat moraliceste s ca mi-ar trebui un lung, lung repaus ca sa-mi vin in fire. Si cu toate acestea, ca lucratorii cei de rand din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicaieri si la nimeni. Sunt stirvit, nu ma mai regasesc si nu ma mai recunosc ... Astept telegramele Hovas, ca sa scriu lor, sa scriu de meserie, scrie-mji-ar numele pe mormant si n-as mai fi ajuns sa traiesc!"
Iata, domnilor, omul care n-avea dreptul sa se planga de soarta lui! ... Si cand te gandesti ca acesta a fost cel mai mare artist al neamului romanesc si a lasat limbei si poeziei noastre o comoara eterna de frumuseti, cand stii cat a fost de maltratat in societatea aceasta, pentru care si-a cheltuit cele mai scumpe puteri ale bogatei lui inteligenti, si cand te gandesti ca in toata viata lui de munca n-a avut nimic, si n-a fost nimic in zarva asta a lumei, nimic - nici macar academician, cum zicea spiritualul Piron - ramai inlemnit de cruzimea de judecata a celor cari sustin ca Eminescu a avut tot ce i-a trebuit in viata; un palton vechi peste camasa s-o pereche de galosi in casa de nebuni, iata tot ce-a avut in cele din urma Eminescu, in schimbul celei mai mari si mai nobile jertfe sufletesti s-a celei mai curate glorii pe care-o poate da un om neamului sau!...
Domnilor - si acum ma adresez in speical tinerimei, care se ridica si imbratiseaza cauzele mari si drepte cu atata simpatie - in sufletele d-voastra incolteste o lume noua, ochii va ard si stralucesc de cele mai frumoase si mai sfinte visuri ce s-au putut visa vrodata, si cand se gasesc oameni cari sa creada si sa afirme ca sunteti sceptici si ca nu mai aveti entuziasm pentru nimic, sa-mi dati voie sa protestez in numele d-voastra si sa arat ca acei oameni sunt departe de a va cunoaste. Formele si accentele de disperare ce apar in incercarile de poezii artificiale si de cari nici o literatura nu e scutita nu angajeaza intru nimic fortele d-voastra generoase si fornice de lupta. Ce furmoasa si interesanta e viata! Cum sa nu ne atraga, cum sa n-o iubim! ... Si eu as invita pe acei cari dau curentului eminescian proportii si interpretari atat de teribile si de fantasmagonice sa-si dea osteneala de ase apropia si a va cunoaste mai bine. Nu, nu se poate sa fiti osteniti, blazati si dezgustati de toate la o varsta atat de calda! ... Ce inseamna acest roi de tineri plini de viata, aceasta pleiada de puteri virgine, cari se ingramadesc aci si se pregatesc cu atata dragoste pentru campania de maine, ce-a insemnat acea vibrare de emotiuni, acel entuziasm inflacarat cu care au fost primite cuvintele generoase si umanitare ale lui Delavrancea? ... Ce insemneaza, daca nu o puternica afirmare ca din contingentul acestei generatii, din recrutii de azi se va ridica o formidabila armata de luptatori entuziasti si hotarati, cari vor pregati poate cele mai mari evenimente ce s-au putut vedea vrodata in istoria omenirei! ...
Si poezia, bolnava, trista si nesigura de azi, isi va gasi in curand drumul sanatos si firesc, albia din care pentru moment e abatuta. Intotdeauna artistii mari lasa dupa ei ca un fel de zapaceala de curent, ca o deprimare si dispersiune de forte intelectuale - asa, valurile unui fluviu, cari se sparg in caderea unei cascade, par un moment tulburi si nehotarate, pana isi regasesc iarasi albia pe care se astern, si curg inainte limpezi si linistite. S-ar parea ca geniile mari rapesc si consuma in munca lor forta de creare a unei generatii intregi pe care o lasa apoi ostenita si sterilizata pentru catva timp.
Iata pentru ce stagnatia aceasta care a ramas in poezia noastra dupa Eminescu, departe de a ma pune pe ganduri - nu stiu cum - imi produce imrpesia acelor pregatiri de incordare, acelor pasi pe cari-i faci indarat, ca sa-ti iai vant si sa te arunci mai sigur cand vrei sa sari peste un obstacol mare!
Nu vedeti d-voastra, ca, in toata Europa, poezia, literatura, ingenere, se retrage tot mai mult din fata tablourilor naturel, pururea nepasatoare si statornice in rotatia fenomenalitatilor ei, si se afunda tot mai mult in misterile sufletului omenesc? Omul, mobil si perfectibil, devine din ce in ce mai interesant: conditiile de trai, pozitiunea lui in societate, patimile si bataile inimei lui incep din ce in ce mai mult sa atraga si sa preocupe pe artistul modern.
Aceasta e chemarea, acesta e viitorul poeziei!
Acum limba este pregatita: ea s-a lamurit in focul durerii. Instrumentul perfectionat, larg si bogat, asteapta mana organistului, mana maestrului, ca sa-i smulga de sub clapele-i adormite acordurile vii ale celor mai variate, mai calde si mai atragatoare melodii. Si maestrul va veni, desigur. Ce orizonturi largi, ce vaste probleme si ce de subiecte virgine i se vor desfasura inainte! Sufletul lui se umple de seva puternica a vietii timpului sau; el va cata bland si iubitor in juru-i, si va vedea pe cei umiliti si nedreptatiti, va pipai ranile societatii noastre, va vedea relele si dezordinea lumii si vietii de acum - si nu va plange lacrmi sterile, nici nu va blestema, desperat, caci in el va palpita conceptia unei lumi mai bune; glasul lui va vibra de sentimentul adanc al solidaritatii si de insemnatatea chemarii lui in mijlocul nostur. Versul lui va rasuna ca o trompeta de lupta - sis ub farmecul cantecului sau datator de putere si de lumina, inimile noastre vor tresari ca dintr-un somn; si cantecul lui profetic, privirea lui inspirata ne va arata, in fata ochilor nostri extaziati, lumina uimitoare a unui ideal maret - un splendid, un grandios rasarit de soare peste-o lume s-o viata noua!
Amintiri despre Eminescu - Alexandru Vlahuta - Curentul Eminescu
Aceasta pagina a fost accesata de 5349 ori.
