Amintiri despre Eminescu - George Panu- Eminescu si Veronica Micle
de Mihai Eminescu
In momentele cand scriu, se discuta in presa, mai cu seama in cea de la Iasi, dragostea dintre Eminescu si d-na Veronica Micle, precum si consecintele ce se pretinde ca a avut acea dragoste asupra lui Eminescu.
Acest episod intra de-a dreptul in cadrul acestor amintiri, caci nu numai ca Eminescu a fost membru la Junimea dar si Veronica Micle a fost poeta Conorbirilor literare si una din cele mai dulci poete care a adus in poeziile sale sentimentele femeiesti la un inalt grad de delicateta.
Daca n-am vorbi pana acum de Veronica Micle, este ca poeziile ei apar mult mai tarziu in Convorbiri. Veronica Micle a trebuit sa fie o copila pe la 1868.
*
Dar trebuie mai intai sa limpezesc o chestie care revine de sub pana autorului de la Gazeta Moldovei, care se ocupa de dragostea dintre Eminescu si Veronica Micle: este chestia amestecului Junimei si in special a dlui Maiorescu in aceasta dragoste si silinta de a-i pune piedici.
S-ar parea straniu ca o societatea literara sa se amestece in sentimentele intime ale unuia din membrii ei, de aceea cine n-ar cunoaste ca mine Junimea ar trebui sa nu creada pe dl V. Scanteie (asa se iscaleste autorul de la Gazeta Moldovei).
Lucrul este in principiu perfect adevarat. Junimea se amestecain afacerile private de oarecare importanta ale membrilor ei, in tot ce privea onoarea sau determinarea unui fapt important din viata lor.
Asa regretatul Mihail Korne a fost nu exclus, dar indeprtat in mod delicat de la Junimea, pentru o chestie de pur cavalerism. Insultat in mod grav de un ofiter pentru o afacere de natura intima, Mihail Korne n-a provocat la duel pe ofiter, faptul neprovocarii a produs mare emotie si scandal la Junimea, membrii marcanti s-au constituit intr-un trbunal de onoare si au decis in unanimitate indepartarea lui.
Vedeti ca Junimea nu era numai literara, era si cavalereasca.
In timpul cand si eu faceam parte, un membru (pot sa-i spun numele fiindca e mort), Stefan Vargolici, avea relatii amoroase cu o tanara vaduva. Un copil se naste din aceasta legatura. Vargolici se crede dator a-si legitima pozitia lui si a doamnei prin casatorie.
Nu stiu daca Vargolici a consultat pe sefii Junimei sau acestia s-au amestecat direct in afacere, auzind din intamplare de intentia lui Vargolici; ceea ce stiu e ca Junimea s-a ocupat imediat de aceasta eventuala casatorie. Eu, care eram tanar si n-aveam insemnatate la Junimea, eram lasat la o parte ca si altii in aceste lucruri, dar, la vreo doua-trei seditne, inaintede a incepe citirea bucatilor ce se aduceau, prindeam fara voia mea bucati de fraze schimbate intre domnii Maiorescu, Negruzzi si Pogor, conversatie in care figura inacrita si severa a d-lui Maioresuc trada o dezaprobare formala.
Cunosteam familia tinerei vaduve, prin urmare aveam ocazia sa vad bucuria si fericirea pe care decizia lui Vargolici o adusese in sanul acestei familii; toti erau veseli, toti considerau lucrul ca absolut hotarat. Cand insa am inceput a simti cele ce se petreceau la Junimea cu privire la aceasta chestie, atunci am crezut de datorie sa previn pe tanara vaduva. Intai ea n-a luat in lucrul in serios, avand mare incredere in dragostea lui Vargolici, pe urma vazu la el oarecare schimbare si mai cu seama o mare preocupare.
Ea ma chema si-mi spuse temerea ei, recunoscu ca aveam dreptate cand am prevenit-o, acuzand formal Junimea si mai ales pe dl Maiorescu ca voieste sa o faca nenorocita.
Faptul era adevarat. Sefii Junimei, nu stiu din ce cauza, sfatuira si insistara pe langa Vargolici sa nu contracteze aceasta casatorie, si acesta, cu toata dragostea ce avea pentru tanara vaduva, se supuse Junimei si legaturile fura rupte definitiv. La aceasta desigur contribui si moartea copilului iesit din acele relatii.
Va sa zica Junimea se amesteca in asemenea chestii delicate de cate ori era vorba de un membru influent si rar se intampla ca ea sa nu izbuteasca.
Amestecatu-s-a Junimea in amorul dintre Eminescu si Veronica Micle? Urmarit-a aceasta societate pe biata Veronica Micle cu antipatie? Aceasta nu stiu; eu nu mai frecventasem pe atunci Junimea, prin urmare nu sunt in pozitie de a sti nimic pozitiv. Cu toate acestea, oarecari afirmari ale d-lui Scateie din Gazeta Moldavei se potrivesc cu felul de a gandi si de a lucra al membrilor marcanti ai Junimei in asemenea chestii. Asa, indraznesc a crede veridica afirmarea lui Scanteie cand spune ca dl Titu Maiorescu era in contra legaturii lui Eminescu cu Veronica Micle si prin urmare contra unei casatorii proiectate. Motivul pe care il da Scanteie este maiorescian cand spune ca "dl Maiorescu era contra pentru ca, in clipa in care Eminescu si Veronica Micle isi vor vedea visul realizat, cele doua talente literare nu vor mai plange asa de frumos in versuri".
*
Dar viu la chestia propriu-zisa.
Totdeauna amorurile unui poet insemnat, cu o femeie literara mai ales, fac zgomot si dau loc la multe reflectii si comentarii; caci si unul, si celalalt fiind in vaza, cele mai mici demersuri ale lor sunt stiute, desfigurate, colportate, supuse criticii si cateodata rautatii.
Asa, cine nu cunoaste cate si cate volume s-au scris asupra amorului dintre Alfred de Musset si George Sand, intre dulcele poet al Frantei si romanciera de prim ordin Madame Sand. Mai cu seama fuga lor (fuga, in loc de plecarea lor) in Italia si sederea acestei perechi stralucite la Venetia au dat locul la tot felul de aprecieri si judecati.
Si cu aceasta ocazie, poetul, adica Alfred de Musset, a fost plans si jelit, iar biata George Sand criticata si invinuita. Alfred de Musset se intorsese in adevar trist, abatut si moralmente slabit. Ce se petrecuse intre dansul si George Sand nu se stie precis, toata lumea insa a crezut pe romanciera cum ca ea a fost cauza acestei zdruncinari morale, pe care lumea o observa la Alfred de Musset.
Lumea tinea cu barbatii, mai cu seama cu poetii, si este din instinct contra femeilor care-i acapareaza, mai ales un poet dulce care canta amorul si-si comunica iubirea lui cititorilor. Lumea cititoare este egoista, ea voieste sa aiba un poet intreg al ei si al nmanui altuia. Cat timp poetul canta iubirea si are legaturi numai pasagere, publicul e multumit, caci poetul este intreg al lui, publicul neglijeaza micile infidelitati comise de poet. Indata ce o pasiune mare cuprinde pe poet, pasiune care se resimte in activitatea acestuia, publciul se intereseaza, afla si este nemilos pentru aceea care-i fura iubirea poetului, care-l ia pentru ea, luandu-l oarecum de la dansul.
Aceasta este in genere psihologia amorului poetilor.
Asa trebuie sa se explice si cabala in contra Veronicai Micle, relativ la amorul ei cu Eminescu.
De unde s-a nascut aceasta chestie? Un ziarsit francez, intr-o revista, Le penseur, probabil servindu-se de izvoare germane si probabil si romanesti, se lasa induiosat de sfarsitul tragic al lui Emienscu si aluneca pe povarnisul incriminarilor pana la a afirma ca nebunia poetului se datoreste zguduielii morale ce a resimtit vazandu-se tradat de Veronica Micle.
Ideea e romantica si ar putea admirabil cadra cu tragedia vietii lui Eminescu, daca n-ar fi vorba de o femeie cunoscuta si daca tradarea prin urmare nu s-ar incarna intr-o fiinta reala.
In adevar, nimic nu e mai duios, poetic si romantic decat a dramatiza sfarsitul unui poet nenorocit, atribuindu-i nebunia si moartea tot excesului sau de simtire, tot naturii sale pasionate. Tabloul e frumos, daca - o mai repet - o femeie, poeta Veronica Micle, n-ar iesi ponegrita.
Mai este un lucru, care a facut pe multi sa caute ceva special in nebunia lui Eminescu. Pentru grosul publicului, o intelingenta asa de frumoasa ca aceea a lui Eminescu nu are explicare cum sfarseste prin a fi stapanita de intuneric fara o cauza extraordinara. Si, in adevar, daca lucrul nu s-ar vedea din nenorocire in fiecare zi, ar fi de neinteles cum un om cu o inteligenta mare, cu vaste conceptii, il vezi stingandu-se si cazand in randul fiintelor inconstiente.
Dar, repet, lucrul s-a vazut adeseori. Bolintineanu moare mi se pare intr-un spital de nebuni, nebun sau aproape asa ceva. Cine ar fi crezut rveodata, citind admirabilele nuvele ale lui Maupassant, ca acest ilustru prozator, una din gloriile literaturii franceze, va muri nebun?
Publicul insa nu cauta a scruta cauzele care sunt in adevar obscure, el se multumeste a-si explica decaderea fatala printr-un fapt exterior, prin ceva din afara care a putut determina catastrofa - si aparentele in chestie care ma ocupa, unite cu o mare doza de imaginatie duioasa, au putut da nastere legendei semnate de Venancourt.
In adevar, legatura lui Eminescu cu Veronica Micle, pe cat stiu, precedeaza de aproape ivirea celor intai simptoame ale teribilei boli. Este un fapt insa pozitiv ca Veronica Micle nu paraseste pe poet, pe cat ii era cu putinta, in toata aceasa perioada.
Iata cateva detalii personale in aceasta privinta.
Prin 1888-1889, Eminescu este adus in Bucuresti. Intamplatori, el isi ia o odaita intr-o mare casa mobilata din Calea Victoriei, unde era tipografia si redactia Luptei si unde aveam si eu apartamentul. Eminescu ca sa se scoboare jos in strada trebuia sa treaca prin culoarul pe unde locuiam, prin urmare aveam ocazia foarte des sa-l vad. Nu mai era nebun ca inainte, dar era intr-o stare de prostratiune, din care rar, foarte rar iesea. Ma interesam sa stiu cum isi petrecea ziua. Sedea inchis intr-o odaie toata ziua, avand placere de a citi numai cronicile tarii precum si toate scrierile atingatoare la istoria acestor tari, incolo nimic nu-l mai interesa. Evita societatea oamenilor si chiar a prietenilor.
La inceput Eminescu ma evita. Am spus in aceste amintiri ca noi la Junimea n-am dus niciodata casa buna; eu totdeauna il consideram mentaliceste un zdruncinat de geniu - daca vorbiti; el simtea oarecare antipatie pentru felul meu de a gandi si de a ma exprima.
Cu toate acestea, am cautat, in noua ocazie care mi se prezenta, sa-l cultiv, simteam o imensa mila pentru nenorocirea lui si vroiam sa stiu pana la ce grad nenorocirea este ireparabila. Il pofteam la mine la masa, refuza de doua ori si venea numai o data. La masa erau totdeauna colaboratorii de la Lupta si alte persoane. El sedea jenat, timid, cu ochii in jos si nu vorbea aproape deloc. La intrebarile ce i se faceau, el raspundea in prin un "da" sau "nu", si, cu toate acestea, toata lumea ii arata stima si dragoste.
Renuntase la bautura, bea foarte putin. Cu toate acestea, dupa vreo doua pahare, pe la sfarsitul mesei, se mai incalzea, fizionomia lui devenea mai vioaie, raspundea mai lesne la intrebari.
Intr-o seara, dupa masa, deodata vad in Eminescu, manifestandu-se vechea lui natura, incepu sa rada si sa glumeasca, sa vorbeasca cu toti cei de fata si sa persifleze pe unii cu mult spirit. Ne-am bucurat cu totii si am inceput sa-l punem tot mai mult la indemana, speranta nascandu-ni-se ca remediul poate avea loc.
Zadarnic; dupa cinci munte, el cazu din nou in mutismul obisnuit, avand aerul ca nu mai cunoaste sau ptin il importa lumea ce-l inconjura. Statu vreun sfert de ceas in prostractie apoi, intorcandu-se catre mine, imi zice incet, ca sa nu fie auzit de ceilalti:
-Panule, stii tu ca in lumea asta nu este nimic mai interesant decat istoria poporului nostru; trecutul lui, tot, tot, este un sir neintrerupt de martiri. Ti-o spun tie fiindca tu te-ai ocupat de istoria romanilor.
Apoi s-a sculat si, fara sa zica nimic, a plecat.
De atunci n-a mai venit la mine. Il intalneam prin culoar si-l intrebam de ce nu mai vine la mine; el ingana cate ceva. Intr-o zi imi zise:
-Sunt prea multi la masa la tine si sunt prea zgomotosi.
Aceasta era starea lui mentala, cand intr-o zi aud un glas de femeie prin sala oftand. Deschid usa si intalnesc pe Veronica Micle, care isi framanta mainile si ofta.
-Ce este, m-me Micle, o intrebai eu.
-Ce sa fie, am venit dupa Eminescu, acum ies de la dansul din odaie; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dansul, toate silintele mele ca sa-l aduc la o viata reala n-au izbutit; el se uita lung la mine, nu zice nimic ba cateodata are aerul de a zambi ironic.
Si biata femeie isi continua drumul, oftand si frangandu-si mainile.
Nu stiu ce se petrecuse intre Eminescu si Veronica Micle, dar scena descrisa mai sus, pe care am vazut-o eu, dovedeste un lucru: ca biata femeie, vinovata sau nu de tradare - iar nu stiu, nu l-a parasit pana la sfarsitul vietii, aratandu-i aceeasi dragoste (...)
Amintiri despre Eminescu - George Panu- Eminescu si Veronica Micle
Aceasta pagina a fost accesata de 4383 ori.
