Ioan Slavici - Acasa la Eminescu
de Mihai Eminescu
Eminescu era om al singuratatii: ii placea deci sa steie acasa si tinea sa aiba locuinta curata, luminata si bine aerisita.
In toamna anului 1877, cand i-am facut propunerea sa vie la Bucuresti, el parea a fi fost lipsit de acestea, caci in scrisoarea de la 12 octombrie, prin care-mi da raspuns, el zice intre altele:
"Dar n-am cu ce veni. Asta m-a facut sa-mi tin gura pana acum - 100 fr. am pe luna; din ce dracu' sa plec? Am si bagaje: carti, manuscripte, ciobote vechi, lazi cu soareci si molii, populatela-ncheieturi cu deosebite nationalitati de plosnite. Cu ce sa transport aceste roiuri de avere mobila in sens larg al cuvantului?"
Dupa ce-a venit dar la Bucuresti, gandul lui si al nostru era sa inceapa o viata mai potrivita cu slabiciunile lui si i-am cautat, inainte de toate, o locuinta pe cat se poate de placuta. Am si gasit in strada Sperantei, unde acum se agla, daca nu ma insel, locuinta dlui profesorului Dinicu, o cascioara in stil taranesc, singura in curte, cu pridvor pe stalpi de lemn, doua odai la mijloc cu o tinda, in fundul careia se afla o mica bucatarie, un fel de cuib linistit pentru un om cu slabiciuni de poet.
Pe langa aceasta mai avea la indemana si o baba, care i le tiea toate-n buna randuiala.
Largime, lumina, curatenie si buna randuiala avea si la redactiune, al careia loc se ala in palatul de atunci al "Daciei", strada Lipscani, colt cu Podul Mogosoaiei, in fundul curtii la primul etagiu, doua saloane mari si un iatac pentru slugi. Aci mai avea si "societate", cand Haralamb Grandea, redactor la Razboiul, cand Scipione Badescu, redactor si el tot la Timpul, cand Ronetti Roman,care publicase poemul Radu, si mai ales Caragiale, cu care nu se potrivea, ce-i drept, din fire, la care tinea cu toate acestea mult fiindca era om cu mijloace mari si felurite, de nu te mai saturai a sta de vorba cu el.
N-avea deci Eminescu nevoie sa-si petreaca timpul prin cafenele, ceea ce nu i-a placut niciodata.
Orisicat de mult i-ar fi placut insa discutiunile pe care le avea mai cu unul, mai cu altul, el tot acasa isi petrecea mai bucuros timpul, fie scriind, fie stand pe ganduri, fie mai ales dormind, ceea ce in gandul lui era partea cea mai placuta a vietii.
Masa, cea mai urata dintre supararile vietii, si-o lua, cand o lua, mai ales la birtul economic al lui Duro, strada Academiei, colt cu strada Doamnei.
Pentru ca sa poata scapa cat mai des de supararea aceasta, isi avea totdeauna pe masa masina de cafea, si sertarul mesei era de obicei plin de fel de fel de mezeluri, care nu arareori se mucegaiau.
Orisicat de nesuferit i-ar fi fost insa sa iasa de acasa, nu cred ca se va fi intamplat vreodata sa fi lipsit de la redactiune ori sa fi venit prea tarziu. Nu era cateodata in stare sa-si deie seama daca a mancat sau nu, dar nu uita niciodata sa-si faca datoria, sa se tie de vorba ori sa se prezinte la timpul hotarat pentru o intalnire.
Desi insa nicaieri nu se simtea atat de bine ca acasa la el, mult n-a stat in casa din strada Sperantei.
Nu-mi aduc aminte cu cat anume era retribuit la redactiunea ziarului Timpul. Mult nu era; fara indoiala nu destul pentru dansul. Mai era apoi si ata. Cata vreme se afla el acasa, baba n-avea voie sa-l supere maturand, scuturand praful, dereticind, iar cand pleca de acasa , el lasa de cele mai multe ori masa plina de manuscriptele si cartile in care cetise, asezate una ici, alta colo, incat numai el insusi stia sa se descurce din ele si incuia usa pentru ca nu cumba baba, voind sa i le puna in randuiala, sa i le zapaceasca. Iar ii erau deci claie peste gramada si pline de praf, cum fusesera la Iasi. Nu mai era apoi nici starea lui sufleteasca tot cea mai-nainte. El s-a mutat deci in curtea manastirii Caimata, care era atunci mai mult surpaturi decat zidire.
Acolo, sub niste bolti scunde si afumate, si-a mutat masa de brad, lazile cu carti si manuscripte, scaunele scartaitoare, si, asa cum au fost aruncate in ziua cand le-a dus, au si ramas tot timpul cat a stat acolo. N-a mai avut loc ca sa le mute de la un loc la altul spre a le pune in oarecare randuiala si se simtea in adevar acasa la el in mijlocul "boarfelor" sale, cum zicea dansul.
Dus mereu cu gandul la altele si la altii, el n-avea purtare de grija pentru sine insusi. Niciodata insa lipsa lui de purtare de grija pentru sine n-a fost atat de deplina ca in timpul acesta. Treceau zile fara sa manance si nopti fara ca sa se dezbrace, saptamani treceau fara ca sa se primeneasca si hainele se invecheau nescuturate si neperiate pe trupul lui.
Ma-ntorceam intr-o zi de vara in tramvai de la Sosele. Era seceta si zaduh. In fata Cismigiului se urca si Eminescu, care se ducea si el acasa. Avea omul incaltari galosii peste ghete.
-Dar tu?! Cu galosi acum?! ii zisei mirat.
El rase cu multa pofta.
-Aveam - zise - sa ma intalnescu p.Millo la trei si m-am pomenit cam tarziu, incat nu-mi mai ramanea timp sa-mi curat ghetele. Am tra deci galosii peste ele.
Aceatsa e una din cele multe.
El s-a imbolnavit in cele din urma - o boala care mie imi parea foarte primejdioasa: i se umplusera fluierele picioarelor de niste bube urate, care se intindeau. Doctorul Kremnitz, care tinea mult la el, l-a examinat insa si ne-a incredintat ca bubele acelea sunt cu desavarsire nevinovate, ca le au adeseori oamenii care traiesc in mizerie si ca se vor vindeca ele de ele dupa ce Eminescu va fi trait un timp oarecare mai regulat.
A ramas deci ca el sa plece la tara, si raposatul Nicolae Mandrea i-a facut rost sa steie un timp oarecare la mosia Floresti din Valea Gilortului, unde avea si aer curat, si apa buna. Pnetru ca nu steie de pomana, ceea ce el n-ar fi primit, comisiuna insarcinata cu publicarea documentelor ramase de la baronul Hurmuzachi i-a dat, in urma staruintelor lui Teodor Rosetti, un onorar de cateva mii de lei pentru traducerea in romaneste a unui volum din Fragemnte. A ramas insa ca aceasta sa fie singura carte pe care o ia cu dansul, caci cartile pe care le cetea erau dusmanii lui.
Am trecut peste cateva saptamani si eu pe la Foresti si l-am gasit acolo sanatos tun si cu voie buna. Era numai el la conacul mosiei, singur, adeca in foarte buna societate.
In timpul pe care l-a petrecut la Floresti, boarfele lui se aflau la Titu Maiorescu, care rezervase pentur dansul un iatac luminos, in care toate erau puse in cea mai buna randuiala.
Dupa intoarcerea sa la Bucuresti, Eminescu era sa ramaie acolo, unde i se facea parte de cea mai buna purtare de grija. A si tras acolo, dar n-a ramas decat vreo doua saptamani de zile.
El nu era in stare sa nu se supuna pana-n cele mai mici amanunte la randuiala casei in care se bucura de toata bunavointa. Diminetile se scula si se imbraca la timpul, la ora mesei, atat de pranz, cat si de cina, era totdeauna prezent, serile, mai nainte de a se culca, isi dadea hainele si incaltamintea sa fie curatite.
Acestea erau pentru dansul jertfe grele, pe care le aducea insa cu toata inima. Ceea ce trecea peste puterile lui era bunavointa de care nu se socotea vrednic si pe care nu se simtea in stare s-o rasplateasca.
Il intelegeam si-i dadeam dreptate. Am luat deci intelegere cu el sa se mute la mine, platind chiria cuvenita.
El si-a schimbat insa gandul si s-a mutat pe la biserica Sf. Constantin, in casele unui sapunar, unde inchiriase doua odai cu intrare separata. Intrebandu-l de a facut-o aceasta, el mi-a spus ca are sa se casatoreasca, luandu-si sotie pe Veronica Micle, care atunci era vaduva.
Eram de parerea ca pentru dansul casnicia ar fi un mare noroc. El ar fi fost fara indoiala un foarte bun sot, numai insa avand drept sotie o femeie devotata, care-si da sama despre datoriile ce are dupa ce a primit sarcina purtatii de grija pentru un om ca dansul. Nu indrazneam cu toate acestea sa ma bucur, caci stateam la indoiala daca e ori nu Veronica Micle o asemena femeie. Cu mijloacele de care dispunea, nici n-ar fi putut apoi sa intemeieze o casa potrivita cu exigentele unei femei ca dansa.
Dandu-si, precum se vede, si el sama despre aceste, a parasit dupa cateva luni noua sa locuinta si s-a mutat la mine, in Calea Victoriei, langa casele in care azi se afla libraria "Pavel Suru", aproape de redactia care se afla in strada Regala si de birtul economic al lui Enache, care atunci se afla langa Ministerul de Interne, unde azi se afla birourile Sigurantei.
Eminescu era foarte bun chirias, un fel de copil cuminte, care ramane unde-l pui, face tot ceea ce ii zici si baga in toata clipa de sama sa nu cumva sa supere pe cineva. Gest necuviincios nu era la el cu putinta, vorba proasta din gura lui nu iesea, la orisice ocara el numai printr-un zambet dispretuitor raspundea, si nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut vreodata certandu-se cu cineva. Era, ce-i drept, aspru si necrutator si isi dadea fara de inconjur parerea pe fata, dar vorba n-o lungea. Pe langa toate acestea, era totdeauna in voie buna, radea cu multa pofta, se multumea si cu mai putin decat ceea ce i se cuvenea si, chiar si mahnit ori suparat daca ar fi fost, el nu se posomora, iar chiria si-o platea totdeauna-nainte, pentru ca nu cumva sa se incurce.
Oarecare randuiala in felul de a-si petrece ziua nu avea nici acum. Singurul lucru neindoios era ca-n timpul de la zece inainte de amiazazi si pana la patru dupa-amiazazi era dus la redactie si la Enache, unde-si lua masa cand n-o uita aceasta, de obicei o data pe zi. De acolo inainte nu puteai sa stii daca doarme ori e treaz, daca scrie, ceteste ori sta de vorba, marea lui slabiciune.
Rar de tot se intampla sa lipseasca de acasa ori sa se intoarca tarziu de undeva. Mai nainte statea de vorba mai cu unul, mai cu altul pana noaptea tarziu, fie la redactie, fie la vreo cafenea. Acum se simtea acasa mai bine decat orisiunde si se bucura totdeauna cand venea cineva sa-l vada si sa ieie impreuna cu el cafeneaua, pentru care masina ii statea mereu pe masa.
Ca scriitor, Eminescu strica multa hartie, caci facea multe corecturi, mai ales in ceea ce privea alegerea vorbelor, si tinea sa deie la tipografie manuscript curat si citet. Articolele pentru Timpul, de exemplu, le scria de obicei acasa, le cetea cu glas tare, apoi le scria. Mai-nainte apoi de a le da la tipar i le citea apoi cuiva, si daca nu era multumit cu ele, le prescria din nou. Imprejurul mesei lui de scris era deci mereu plin de hartii rupte.
Cat pentru lectura, el nu cetea in intelesul obicinuit al cuvantului, pentru ca sa-i treaca timpul, ci studia spre a se dumiri.
Nu e ramura de stiinta pentru care el n-avea, cum zice, o particulara slabiciune, si cand se-nfigea odata in vreo chestiune, cetea un intreg sir de carti privitoare la ea. Daca nu le gasea aceste la Leon Alcalay, care-si avea atunci dulapurile cu carti vechi pe maidanul unde azi e Cartea Romaneasca, le cerea la Socec, iar, dupa ce le cetea, de obicei i le vindea lui Leon Alcalay.
Intre altele, inca fiind la Viena, Nicolae Teclu il indrumase spre chimie, iar la lectiunile de anatomie ale lui Hyrtl si la cele de fiziologie ale lui Brucke prinsese slabiciunea pentru fiziologie. Trecerea la zoologie si la botanica era fireasca, iar aceste nu putea sa le-nteleaga fara de fizica, si astfel a ajuns in cele din urma la astronomie. Ideea lui de predilectiune era ca tot ceea ce are viata e insolatiune, ceea ce l-a dus in cele din urma la convingerea ca fara de matematica diferentiala nu suntem in stare sa patrundem firea adevarata a lucrurilor. Astfel, in vara anului 1883, in ajunul primei sale imbolnaviri, odaia ii era plina de fituici, pe care facuse deprinderi de calcule diferentiale.
Atat in timpul cat a stat aici, cat si in urma, dupa ce ne-am mutat in Piata Amzei (la etagiu, langa brutarie), el tinea la curatenie si la randuiala. Nu le pastra, ce-i drept, aceste, dar se bucura cand, intorcandu-se acasa, isi gasea locuinta curata si-n buna randuiala. Daca se-ntampla s-o gaseasca tot cum o lasase, el pleca iar, marginindu-se a-i spune servitoarei ca se va intoarce in curand.
Dupa spusa unora, Eminescu a fost om nesatios, pornit spre imbuibari, ba chiar spre desfrau.
Eu nu pot sa spun decat ca nu-l stiu nici din timpul pe care l-am petrecut impreuna la Viena si-n urma la Iasi, nici mai ales la Bucuresti, unde numai rar de tot trecea ziua fara ca sa ne-ntalnim, si mi-e greu sa cred ca fata de mine a fost mai fatarnic decat fata de altii. Il stiu om cu deosebire cumpatat in ceea ce priveste orisice trebuinta trupeasca, cateodata chiar pornit spre asceza, si nu o data l-am vazut suparat de obscenitatile altora.
Se zice, indeosebi, ca la Iasi facea cu Creanga chefuri pe la Bolta Rece. Se poate. Creanga era fara indoiala om de dragul caruia bei bucuros un pahar mai mult decat de obicei si nu-ti parea in urma rau c-ai facut-o. Eu n-am fost insa acolo si stiu numai ca cu mine n-a chefuit niciodata, iar cu altii nu l-am vazut chefuind.
De baut, bea, ce-i drept, si el, ca orisice om cuminte. E placuta starea sufleteasca in care te afli dupa ce ai baut - asa, mai pe gustate - cateva pahare de vin bun si ti se pare ca e o multumire sa traiesti in aceasta lume de altminteri plina de neajunsuri. De asemenea multumiri nu putem insa noi oamenii sa avem parte decat pastrand masura cuvenita. Eminescu nu bea decat rar, cand se nimerea ca cineva sa-i inchine un pahar de vin bun, si de felul vinului atarna cate paharea bea. Eu o singura data l-am vazut ametit de bautura, dar tot nu beat.
Cateva zile dupa ce s-a mutat la Bucuresti, ne-am dus sa-l vedem pe dr. Teodor Nica. Acesta primise de curand un butoias de vin, un tulburel inselator, din care am baut impreuna cateva pahare, nu multe, dar destule pentru ca sa ne inveselim. Eminescu indeosebi tinea capul sus, umbla intepat, era parca se simtea zburand prin aer.
Cand ne-ntoarcem la redactiune, era lapovita si el calca pe ici, pe colo prin baltoace. Trecand peste strada Coltii in strada Doamnei, la coltui careia se zidea atunci palatul Creditului funciar rural, venea spre Posta Centrala spre noi un om descult si zdrentaros.
-Uite! grai Eminescu, aratandu-mi-l. Iata mizeria lumii in care ne traim zilele.
Razamat apoi de unul dintre pachetele de caramida, care se aflau in drumul nostru, el isi dete silinta sa se descalte pentru ca sa-i deie nenorocitului aceluia incaltamintea sa.
-Ai capiat omule? i-am zis. O sa-i dai tu ghetele tale, dar ramai insuti descult.
-Eu?! raspunse el. De mine sa nu-ti pese. Eu pot sa umblu si descult; dar el, saracul?!
Asa era Eminescu, dar in starea aceasta nu-l mai vazusem, nu l-am mai vazut nici in urma si nu cred sa-l fi vazut nici altii mai nainte de a se fi-mbolnavit.
Ioan Slavici - Amintiri (1924)
Ioan Slavici - Acasa la Eminescu
Aceasta pagina a fost accesata de 2432 ori.
