Amintiri despre Eminescu - Ioan Slavici- Eminescu in lume
de Mihai Eminescu
S-a nimerit ca tocmai cand aveam sa le scriu acestea s-a format in Romania Mare un mare minister, in care mai multi ziaristi s-au ridicat la suprafata in viata nationala romaneasca. In acelasi timp s-au facut daraveri de milioane fie infiintandu-se, fie punandu-se in vanzare ziare mai mult sau mai putin populare.
Pe timpul cand traia Eminescu, ziaristul si scriitorul in genere erau un fel de oameni fara rost, care nu stiau sa se foloseasca de darurile firesti cu care au fost inzestrati. Mai era apoi si ca Eminescu insa in timpul copilariei sa-ndrumase a-si petrece zilele in singuratate. Ii place fara-ndoiala sa steie de vorba cu cei ce ii cautatau societatea, fie chiar si daca acestia nu ii erau simpatici. dar cele mai frumoase clipe ale vietii sale tot numai singur le-a petrecut.
In timpul anilor petrecuti la Bucuresti, nu aveam deci sa-l cautam prin saloane, prin cluburi, pe la serate, nici chiar prin cafenele. Daca se-ntampla cateodata sa se rataceasca unde era lume multa, el era tot mai mult singur, un fel de om ratacit printre ceilalti.
Centrul vietii lui sociale erau intrunirile literare ale Junimii, de la care nu lipsea niciodata. S-a zis adeseori ca Junimea era o societate de admiratiune mutuala. Eminescu fara indoiala nu era admirator al tuturor celor socotiti ca facand parte din Junimea, dar ii cunostea din temei pe toti, era dumerit atat asupra pacatelor, cat si asupra bunelor insusiri ale fiecaruia dintre dansii si avea o slabiciune oarecum copilareasca pentru orisicare, potrivit cu felul sau de a fi.
Pentru dansul Junimea era o banda, un fel de orchestra, in care chiar si cel mai slab muzicant era un adevarat maestru in ceea ce priveste instrumentul lui. De sine se-ntelege ca adevarata Junime era la Iasi, si junimistilor din Bucuresti el le zicea junimisti in partibus infidelium (in pamantul necredinciosilor). Tocmai de aceea el era oarecum sectar: nu vedea bucuros la intrunirile Junimii pe aceia pe care nu-i socotea junimisti.
Nu insa numai el avea slabciune pentru junimisti. Si junimistii adevarati aveau toti o deosebita slabiciune pentru dansul. Cand cetea el vreuna din scrierile sale, era o adevarata sarbatoare. El cetea deslusit si cu un glas foarte placut nu numai scrierile sale, ci si ale altora. Cetitori ascultati cu multa placere mai erau Maiorescu si Caragiale, care adeseori era un adevarat maestru in "abimarea" scrierilor care nu-i placeau.
Mare sarbatoare mai era la Junimea si cand se-ntampla ca Alecsandri sa citeasca cate ceva.
El de asemenea era bun cititor, si, citind, dadea pe fata multa pricepere in ceea ce priveste tehnica scrierii. Desi poeziile lui sunt pe ici, pe colo impestritate cu neajunsuri in ceea ce priveste fie ritmul, fie rima, fie alegerea, intrebuintarea ori asezarea vorbelor, el isi dadea seama despre aceasta si, citind, se uita cu un fel de viclenie la Caragiale si la Eminescu, singurii care se incumetau a-i face critica. Adeseori le zicea in gluma:
-Faceti ca si cand nu v-ati fi dand seama, caci ceilalti nu-nteleg.
La Bucuresti intrunirile literare se tineau la T. Maiorescu, mai rar la T. Rosetti, in cateva randuri la Paucescu. Dintre junimistii de la Bucuresti, "Titu", "conu Toderita", "Jacques" si "Excelenta" erau aceia pe care-i punea mai presus in gandul sau.
Afara de Junimea, Eminescu avea numai de tot putini prieteni in adevaratul inteles al cuvantului.
Unul dintre acestia era Dinose Miron, un tanar foarte simpatic, banatean pe cat imi aduc aminte, care stia sarbeste si tradusese intr-o romaneasca placuta mai multe din baladele sarbesti.
Alt prieten ii era tanarul Costachi, atunci deputat, om instruit si inteligent, cu care petrecea timp indelungat la sine acasa, laund cafele si band cate un pahar de vin bun, mai ales Lacrima Christi, pentru care Eminescu avea o particulara slabiciune. Tot ca tanarul Costachi petrecea cu Eminescu tanarul Maroneanu, om cu multa invatatura in ceea ce priveste stiintele exacte.
Din cand in cand Eminescu lua masa la dl. T. Rosetti, mai ales in familia Maiorescu si mai ales la familia Kremnitz, aproape totdeauna impreuna cu mine.
Unii dintre cei ce au scris despre Eminescu au socotit ca-si fac scrierea interesanta nascocind fel de fel de lucruri imposibile in ceea ce priveste legaturile dintre Eminescu si Mite Kremnitz, binecunoscuta scriitoare.
Adevarul este ca Mite Kremnitz era o femeie cu o cultura foarte intinsa, cu deosebire inteligenta si in acelasi timp de o rara distinctiune. Ea scria mult, adeseori in colaborare cu Carmen Sylva, si tinea, fireste, sa ceteasca scrisorile intr-un cerc mai restrans, din care faceam si noi parte.
In acelasi timp ea se interesa de literatura romana, a luat cand de la Eminescu, cand de la mine lectiuni de limba romaneasca si a facut cunoscutele traduceri din literatura noastra, pe care de asemenea le-a cetit cu noi.
Numai oameni care nu sunt in stare sa-si deie seama ca pentru cei ca Eminescu femeia este si ea om; numai flecari au putut sa nascoceasca aici legaturi romantioase.
Tot cam acelasi e adevarul si in ceea ce priveste legaturile lui Eminescu cu alte femei de la Bucuresti.
O singura femeie a fost pentru Eminescu nu numai om.
Am spus ca-n timpul cand locuia pe la biserica Sf. Constantin, Eminescu era hotarat s-o ieie in casatorie pe Veronica Micle, care ramasese vaduva. Si-a schimbat insa, asa se vede, gandul, caci dupa un timp oarecare a parasit locuinta aceea si s-a mutat la mine, in Podul Mogosoaiei. Catva timp in urma Veronica Micle a venit la el, unde a stat vreo opt zile, apoi a plecat iar la Iasi.
Singura explicare a acestei intamplari este ca, dupa plecarea ei, Eminescu s-a uitat lung la el.
-Iti multumesc, Doamne - mi-a zis, facandu-si cruce -, am scapat, in sfarsit, pentru totdeauna.
Iar unii dintre ce ce-au scris despre Eminescu pun aceasta ruptura in legatura cu imbolnavirea lui, ceea ce de asemenea nu e adevarat.
Eminescu s-a imbolnavit in vara anului 1883, in curand dupa dezvelirea monumentului lui Stefan cel Mare la Iasi. Atunci el nu mai locuia in Podul Mogosoaiei; ne mutasem in piata Amzei, casele de langa brutarie. Trebuie deci sa fi trecut la mijloc cel putin Sf. Gheorghe, daca nu chiar si Sf. Dumitru.
Amintiri despre Eminescu - Ioan Slavici- Eminescu in lume
Aceasta pagina a fost accesata de 3656 ori.
