Ioan Slavici- Eminescu la Bucuresti
de Mihai Eminescu
Multi au scris despre Eminescu, si intre multe cele spuse mai de unul, mai de altul sunt si unele pe care eu nu le-am aflat mai nainte de a le fi cetit, insa le socotesc nepotrivite cu firea cea adevarata a lui Eminescu si de aceea nu sunt in stare sa le cred. Aceasta cu atat mai vartos cu cat mi s-a intamplat si mie ca oameni cumsecade, a caror buna-credinta nu pot s-o pun la indoiala, si-au inchipuit si au spus despre mine lucruri cu desavarsire neadevarate.
S-ar putea insa sa ma-nsel. Are orisicare om in viata lui clipe de avant, de dezamagire, de amaraciune ori de razvratire sufleteasca, in care face, zice ori scrie ceea ce nu se potriveste cu adevaratul sau fel de a fi. Se poate deci ca Eminescu sa se fi dat si el pe fata altora cum eu nu-l stiu. Mai ales fiind vorba de viata petrecuta de Eminescu la Bucuresti, starui deci in gandul de a le spune toate numai asa cum le stiu. Dac-ar fi ca cineva sa simta trebuinta de a se dumiri, va cerne si unele si altele si va lamuri adevarul.
Cand a venit la Bucuresti ca sa ieie asupra sa sarcina de redactor al ziarului Timpul, Eminescu nu mai era omul de actiune care pusese la cale serbarea de la Putna, ba nici chiar omul pe care-l stiam din timpul pe care-l petrecuseram impreuna la Iasi.
Votul de blam pe care, dupa intoarcerea noastra de la Putna, ni l-au dat oamenii intrati ad-hoc in societatea "Romania juna", l-a zguduit adanc, nu insa pentru pentru ca el era insusi atins, ci pentru ca stia cu cata inima curata, cu cat zel, cu cata lepadare de sine ostenisera tovarasii sai de lucrare.
- Dupa ce ati patit rusinea aceasta - zicea el - cine o sa se mai simta indemnat a face ca voi?!
Stapanit de simtamantul acesta, incepuse memoriul, al carui manuscript l-a publicat d-l Radulescu-Pogoreanu. Mai ales in urma staruintelor mele, el a renuntat la publicarea memoriului, dar toata viata lui a ramas stapanit de simtamantul ca nu e inzestrat cu insusirile cuvenite spre a lua parte la viata comuna, in care, la tot pasul, e nevoit sa se insoteasca cu oameni pe care nu poate sa nu-i dispretuiasca.
- A fi bun e o slabiciune, ne zicea el adeseori si din ce in ce mai mult se patrundea de gandul ca in viata noastra comuna nu poate sa razbeasca decat cel ce, pe langa toate celelalte, mai e si viclean, de rea-credinta, necrutator, la nevoie chiar lipsit de mila fireasca, tot insusiri cu care el insusi nu se simtea inzestrat. Nu se mai insotea deci cu nimeni, ci stetea la o parte.
Dupa ce-au venit la putere junimistii, pe care ii socotea aomeni cumsecade, el s-a mai inviorat. I se parea c-a sosit timpul faptelor bune. Cele petrecute in urma l-au umplut cu atat mai varstos de mahnire si, cand a sosit la Bucuresti, el presimtea ca zile grele urmeaza pentru dansul.
Tot mai staruia in convingerea lui, dar nu mai era stapanit de indemnurile de mai nainte.
Fara nadejde de izbanda nu intra nimeni in lupta. Avea deci si el credinta ca nu va osteni in zadar. Slabea insa din cand in cand in el credinta aceasta.
- Isi face - zicea dansul atunci - fiecare datoria cum stie si cum poate, dar raspunderea pentru efectele faptelor sale nici un om cuminte n-o primeste.
Azi, dupa 44 de ani, putem sa ne dam seama daca lucrarea lui a avut ori nu efectele in vederea carora a fost savarsita.
Cand le scriam aceste, Adevarul de la 12 octombre publica sub titlul Nazbatii urmatoarele:
"D-l Aurel Dobrescu, unul din membrii comitetului de conducere al Partidului National, a spus ca acum, cand se trateaza colaborarea cu liberalii, e momentul cel mai potrivit sa acorde un interview, in care sa se arate ca:
1. Liberalii sunt asa cum i-a descris Eminescu. Si se stie ca Eminescu din hoti si asasini nu i-a scos pe "rosii"
Adevarul e ca Eminescu nu de Partidul National Liberal indeosebi, ci de asa-zisa patura suprapusa in genere se plangea.
Li s-a facut si le mai este si azi, atata timp dupa moartea lui, multora urgisit pentru ca fie prin articole publicate in Timpul, fie prin unele din poeziile sale, a biciuit usurinta, superficialitatea, lipsa de pregatire, reaua-credinta si nesatiul multora dintre cei ce iau parte la viata publica pentru ca sa-si agoniseasca averi, sa-si asigure pozitiuni, sa castige pe nemuncite, sa-si petreaca viata in imbuibari. Iar altora li s-a facut urgisit vorbind despre cei ce prin "protectia de fuste" razbesc pe-ncalcitele cai ale vietii si despre destrabalarile vietii familiale.
Cand era vorba de asemenea pacate omenesti, el nu facea deosebire intre convervatori si liberali, si urgisit li s-a facut tuturor celor ce nu erau cumsecade.
Cand era vorba insa sa diee exemple, el le lua, fireste, dintre adversari, cum era bunaoara redactorul ziarului Romanul, Emil Costinescu, pe care in polemicile lui nu-l slabea din Dolihodactilul, ceea ce pe romaneste va sa zica gheare lungi, si maglitoare nu erau nici altele dintre epitelele ce-i mai dadea.
Au fost atat intre cei de atunci, cat si intre cei de mai tarziu oameni care ii dadeau si vor fi si intre cei de azi unii care ii dau dreptate; acela insa care cu atata staruinta a fost grait de rau de catre dansul a ingramadit bogatii, s-a bucurat de mare trecere si a avut parte de inmormnatare nationala.
Stiindu-le acestea, stai la indoiala daca nu cumva silintele lui Eminescu in ceea ce priveste relele apucaturi ale contimporanilor sai au fost zadarnice, deci lipsite de rost, ca fiind venite la timp nepotrivit, fie prea curand, fie prea tarziu.
Intr-o scrisoare pe care mi-a adresat-o cand ma aflam la Sibiu, intru fericire pomenitul T. Maiorescu imi spunea ca ceea ce urmarim noi prin lucrarea noastra va urma neaparat in urma desfasurarii firesti a lucrurilor, fie chiar si daca
noi insine n-am voi-o. De adevarul acesta eram patrunsi Eminescu si noi cei ce porniseram impreuna cu dansul miscarea pentru intrunirea de la Putna a congresului studentesc. Nu ne indoiam ca unirea intr-un singur stat a tuturor romanilor era neaparat sa urmeze ca necesitate organica a vietii europene. Eram insa cuprinsi de temerea ca unirea are sa fie pentru noi o adevarata catastrofa nationala daca nu ne vom fi pregatit pentru ea inchegandu-ne sufleteste si facandu-ne oameni cumsecade. In vederea acestei pregatiri s-a desfasurat intreaga lucrare a lui Eminescu si a celor de un gand cu dansul. De aceea tocmai astazi nu suntem in stare sa ne dam seama despre efectele acestei lucrari. Are sa mai treaca timp si sa mai urmeze fapte pentru ca sa ne putem dumiri.
Tot asa si in ceea ce priveste lucrarea literara a lui Eminescu.
El a pus mai presus de toti scriitorii romani si operele lui sunt cetite cu admiratiune. Admiratorii raman insa tot cum au fost si-si urmeaza fiecare in felul sau inainte drumul. Chiar si in viata noastra se desfasura toate ca si cand niciodata n-ar fi luat parte la ea si un oarecare Eminescu. Ti-e sa te astepti ca efectele abia de aici inainte sa urmeze.
Ma voi margini deci la viata lui de om ca toti oamenii si indeosebi la amanunte pe care altii nu pot sa le stie tot atat de bine ca mine, care ii eram in toate privintele apropiat.
Ioan Slavici - Amintiri (1924)
Ioan Slavici- Eminescu la Bucuresti
Aceasta pagina a fost accesata de 3496 ori.
