Amintiri despre Eminescu - Ioan Slavici - Eminescu si Caragiale
de Mihai Eminescu
Doi oameni in multe privinte foarte deosebiti, care se cautau unul pe altul si se bucurau cand puteau sa petreaca un ceas, doua impreuna. Era o placere nu numai pentru dansii, ci si pentru orisicine care vedea cum petrec impreuna.
Mi se intampla din cand in cand sa ma aflu cu Caragiale intr-o cafenea, intr-un restaurant, la vreo serbare, undeva unde sunt multi oameni care intra, ies, vin, stau, se duc, si treceau ceasuri intregi fara sa schimbam vreo vorba. Cu toate aceste, petreceam foarte bine impreuna. Una din marile lui slabiciuni era sa se uite la cei ce ii trec prin fata ori stau in preajma vederii lui, sa scruteze mutre; sa prinda gesturi si atitudini, o slabiciune pe care o aveam si eu, ba mi-a ramas si pana-n ziua de azi.
Imi dedea din cand in cand cu cotul, imi tragea cu ochiul, imi soptea: "Ai vazut?", si atata era destul pentru ca sa ne intelegem.
"Mai! mai zicea cateodata. Natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa calapod deosebit. Unul e sucit intr-un fel, altul intr-alt fel, fiecare-n felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci haz de ei."
Eminescu n-avea ochi pentru asemeea amanunte din lumea in mijlocul careia se afla. Orisicat de multa lume si orisicat de mare galagie ar fi fost imprejurul lui, el nu se abatea de la cele ce se petrec in sufletul sau. Zgomotul si forfoteala il suparau, ce-i drept, dar nu-l scoteau din ale lui. Ii era fara indoiala mai pe plac sa steie-ntr-un colt linistit ori sa se plimbe pe la locuri dosnice, dar sirul gandurilor nici in mijlocul celei mai mari galagii nu si-l pierdea si sicutiunea, odata inceputa, o urma cu aceeasi limpezime in toate imprejurarile.
Era insa ceva ce-l stingherea si pe el. Luna ivita pe campul senin al cerului, asfintitul soarelui, farmecele zorilor de zi, linistea sarbatoreasca a noptii de vara, viscolirea zilelor de iarna, furtuna ori vederile ce se desfasura-n fata celui urcat in luminoasa culme de munte, aceste-l faceau sa-si indrepteze in afara luarea-aminte.
Prin fata lui Caragiale ivirile de felul acesta treceau nebagate in seama - ca lucruri firesti, de sine intelese, lipsite de farmec.
Am stat cu el o vara la Busteni. El isi petrecea timpul mai printr-un restaurant, mai prin altul, mai plimbandu-se prin parc, pe sosea ori pe perenoul gariim unde se aduna lumea. Niciodata n-am reusit insa sa-l induplec a lua parte la excursiunile ce faceam prin imprejurimi, si radea de mine cand ii vorbeam despre placerea de a strabate infundaturile vailor si peste coaste prapastioase pana-n poenile culmilor.
Eminescu fugea de orisice ingramadire de oameni si se simtea bine singur in mijlocul naturii. Cea mai incantatoare muzica era pentru dansul freamatul bradetului si vajaitul paraului ce se varsa spumegand printre stanci. Cand am sosit la Iasi, cel dintai gand al lui a fost sa ma duc la Copou si apoi la Socola, ca sa-mi arate vederile ce se deschideau spre lunca Bahluiului si sa ma plimbe prin crangurile de prin pregiurime, ca sa ma-ncant si eu de frunzisul piscat de bruma si sa iau parte la placerea lui de a calca pe frunzele scuturate de vant, care fasaie la tot pasul.
Alta era insa ceea ce mai ales ii deosebea unul de altul.
In gandul lui Eminescu, izvorul a toata suferinta omeneasca erau trebuintele omenesti, si-n lume ar fi mare belsug in toate cele ce-i pot fi omului de folos daca fiecare s-ar multumi cu ceea ce ii este neaparat de trebuinta. Oamenii se urasc si se lupta intre dansii pentru ca sunt nesatiosi, si el se simtea nenorocit pentru ca era osandit din fiere sa ieie parte la durerile si la bucuriile altora, cari durerile sunt multe, iar bucuriile putine. De aceea ii erau urgisiti invingatorii, care cheltuiesc unul ceea ce agonisesc prin munca lor o suta ori chiar o mie de insi, si era cuprins de o mila dispretuitoare fata cu cei ce sufereau sa li se stoarca maduva din oase. In viata, cea mai pretioasa i se parea partea petrecuta dormind, caci in somn fiecare este numai el insusi si nu sufere si impreuna cu altii. Daca ar fi avut deci bogatii mari, Eminescu ar fi cheltuit tot putin pentru sine insusi si mult pentru carti, pentru manuscripte vechi si pentru fel de fel de alte nimicuri ramase de la buni si strabuni, precum si pentru opere de arta, in care e infatisata partea luminoasa a vietii. Multumirea de a fi alinat suferintele altora numai arareori ar fi cautat-o si atunci, caci, dupa parerea lui, sfuerintele omenesti sunt atat de multe si de mari, incat nu pot sa fie inlaturate decat prin o indrumare morala, in urma careia fiecare isi infraneaza poftele si ravneste mai ales la multumiri sufletesti.
Cu totul altfel isi gandea Caragiale rostul vietii omenesti.
Satisfacerea orisicarei trebuinte e o placere - zicea el - fara trebuinte nu e nici o placere cu putinta, si cu cat mai multe, mai vii si mai felurite iti sunt trebuintele, cu atat mai multe placeri poti sa ai, cu atat mai rpetioasa si mai plina de farmec e viata ta. Nu zicea nici el ca n-ar fi bine ca fiecare sa-si puna frau si sa se multumeasca cu ceea ce ii este de neaparata trebuinta, dar staruia cu indaratnicie in convingerea ca nesatiul e-n firea omeneasca si ca e pornit fiecare sa alerge dupa castiguri fara munca si sa asupreasca pe cei mai slabi decat dansul, ca cei asupriti se fac si ei asupritori cand ii iarta imprejurarile. Indrumarea morala pe care o visa Eminescu nu era dupa parerea lui Caragiale cu putinta, caci omul e fireste pornit spre faradelegi, spre nesocotirea bunei randuieli, spre rele faptuiri.
Deoarece Caragiale nu numai gandea, ci si vorbea asa si radea cand altii se razvrateau, Eminescu ii zicea "cinicul Caragiale", desi isi dadea foarte bine seama ca tocmai cinic, in intelesul lui Diogen, Caragiale nu era. Din contra, daca acesta ar fi dispus de bogatii mari, le-ar fi cheltuit in timp scurt, caci in gandul lui trebuintele omenesti, erau tot atat de nemarginite ca timpul si ca spatiul. Mai mult: risipind, el se socotea om care savarseste fapte bune, caci ceea ce impingea societatea omeneasca spre dezvoltare e ravna neastamparata de a satisface trebuintele din ce in ce mai numeroase si mai intetite.
Chiar si daca n-ar mai fi fost, cum in adevar erau, si multe altele prin care se deosebeau, doua lumi se izbeau una de alta cand ei se-ntalneau si-si dedeau pe fata fiecare felul de a gandi.
Daca insa in multe privinte erau deosebiti unul de altul, in altele se asemanau, ceea ce ii facea buni prieteni.
Nu-mi aduc bine aminte cand anume a venit Eminescu de la Iasi ca sa intre in redactiunea ziarului Timpul; era la 12 octombrie 1877 cand mi-a scris ca e gata sa vie:
"Dar n-am cu ce veni, adauga. Asta m-a facut sa-mi tin gura pan-acum, 100 fr., am pe luna: din ce dracu sa plec? Am si bagaje: carti, manuscrise, ciubote vechi, lazi cu soareci si molii populate la incheieturi cu deosebite nationalitati de plosnite. Cu ce sa transport aceste roiuri de avere mobila - in sens larg al cuvantului - proprio motu?"
Era deci grabit omul si, dupa toata probabilitatea, a plecat indata dupa ce-a primit banii pentru acoperirea cheltuielilor de calatorie, in tot cazul inainte de Sf. Dumitru. Putin timp in urma a intrat si Caragiali in redactiunea ziarului Timpul.
Ceea ce i-a apropiat era, inainte de toate, cultul formei.
Tineau amandoi sa-si ceteasca impreuna scrisa mai nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era foarte cuminte, ei insa nu se gandeau sa ceteasca, ci incepeau sa si discute mai intai asupra limbii, apoi si asupra cugetarilor si se pierdeau in discutiuni, in vreme ce paginatorul din tipografie cerea mereu manuscript. Erau insa amandoi de parerea ca anume cele ce au sa fie cetite de multi trebuie sa fie scrise cu multa ingrijire, si nu tineau seama de staruintele paginatorului, care nu-si dadea seama ca "limba pasareasca" e propagata de oamenii care scriu cu usurinta.
Al doilea principiu stabilit de dansii era ca nu scriem pentru ca a ne dam pe fata cugetarile, ci pentru ca sa le reproducem in mintea acelora la care ne adresam, adeca sa-i facem pe acestia sa gandeasca ceea ce voim noi. Urmeaza ca avem sa alegem totdeauna vorbele de care in mintea lor se leaga gandul ce avem in vedere si sa intrebuintam si sa asezam toate vorbele astfel alese potrivit cu deprinderile lor. Cand ne adresam dar la toti romanii, bune sunt numai vorbele si formele gramaticale cu care sunt deprinsi toti romanii, ori cel cei mai multi dintre dansii.
Discutiunea se ruma spre a se dumiri unul pe altul care anume dintre vorbe si dintre formele gramaticale sunt de felul acesta.
Cetisera amandoi - pot sa zic - tot ceea ce pan-atunci fusese scris in romaneste, iar Eminescu indeosebi mai traise atat in Moldova si-n Muntenia, cat si-n Bucovina si in Ardeal, incat cunostea limba poporului ca nimeni - poate - dintre contemporanii sai; discursiunile se inteteau deci, incat uitau cateodata ca e timpul sa mearga la masa, iar alte dati ii prindea noaptea stand de vorba.
Eu dedeam pe timpul acela lectiuni de limba romana la Scoala normala a Societatii pentru invatatura poporului roman. Ma bucuram deci ca, ascultand, pot sa ma prepar pentru lectiunile ce aveam de dat.
Cu atat mai vartos se bucurau ei insisi, caci, deprinzandu-se a cumpani fiecare vorba mai nainte de a o fi pus pe hartie, nu-si mai indrumau cititorii spre limba pasareasca. Se mai bucurau si altii, caci era timpul cand T. Maiorescu introdusese studiul limbii romane in scolile secundare, cand Ieremia Circa, Mihail Strajanu, I. Manliu, Cimpeanu si altii isi scrisesera manualele de gramatica si foarte multi isi aveau gandul indreptat spre cestiunile discutate de cei doi redactori ai ziarului Timpul, care, la seratele literare ale Junimii, desi cei mai tineri dintre cei de fata, aveau multa autoritate tocmai pentru ca erau bine dumiriti nu numai ca scriitori, ci si ca critici literari.
E o parte din istoria poporului roman asupra careia arunc cateva raze de lumina prin aceste amanunte.
E-nvederat ca ei nu erau oameni care se opresc la forme, ci scruteaza si cele ce se aflau in dosul formelor, si multa lumina s-ar revarsa asupra timpului in care au trait dansii daca ar mai fi cineva-n stare sa spuna cum ii judecau ei pe oamenii de dimpregiurul lor. Deocamdata ar savarsi o fapta vednica de toata lauda cel ce-ar lua asupra sa sarcina de a ne dumiri daca scriitorii ce-au urmat dupa dansii sunt ori nu mai presus de dansii in ceea ce priveste limba.
Amintiri despre Eminescu - Ioan Slavici - Eminescu si Caragiale
Aceasta pagina a fost accesata de 4397 ori.
