Tribuna
de Mihai Eminescu
Eminescu e mort, Eminescu este acuma una cu natura al carei fecior splendid a fost si din a carei putere de creatiune mostenise atat de mult! Norocul lui a fost si nenorocirea lui; a stiut prea multe; a inteles prea adanc; a putut prea mult; geniul a fost pentur el o boala, un foc mistuitor.
A inteles prea adanc. Pamantul era pentru el numai un glont de tina; viata ii era o bolta de visuri rebele, precum era si pentru Leopardi o noapte de visuri rebele. Oamenii? Lauda lor l-ar fi mahnit peste masura; el se stia deasupra lor; daca el nu s-a intors de la scoala cu titluri si cu diplome, el stia ca are drept sa rada de cei ce se intorc cu sticulutele de parfum in cap, de cei care stau in pragul cafenelelor ca niste auguri si hotaresc mersul lumii dupa o cugetare usoara momentana ori dupa nici o cugetare. Femeile? Nu se supere nici femeile, daca el le spune ca a te razima pe credinta lor, inseamna a te razima pe o umbra; durerile "Luceafarului" se poate sa fi fost durerile lui. A fost melancolic? Realitatea, deceptiunile l-au facut astfel. A zambit rar, poeziile glumete cum sunt Pagiul Cupidon sunt numai cateva; dar rasul si hohotul ironic rasuna atat de des in versurile lui; azi, nu gasesti un unghier, de unde dragostea sa sa nu fie gonita de congresele de rubedenii, dragostea era odata, in evul mediu; azi nu mai sunt Basarabi si Musatini, eroii de azi sunt in cafenele; si aici el cauta idealele in vremile de demult si daca el nu poate sa priveasca la atatea monumente, cum priveste Leopardi in oda lui la Italia, limba lui, fantasia lui, ne stiu alcatui dintr-un razboi inaltatoare tablouri. Ce sa-i pese dar de lumea aceasta unde cei mari trec in trasuri aurite si flamanzii zac alaturea in scarnave taverne? Dreptatea? vorba. Sens este in lume? Nici unul. Ba da, este unul, ca antura alcatuieste zidiri cum alcatuiesc copiii zidirile din foi de carti, ca sa le darame tot ea? Scopul? Sa nu-l cautam, daca voim sa fim linistiti. Este dureros de dulce, cand Eminescu doreste sa zaca langa mama lui, sa auda zgomotul paraului si umbra sa-i creasca mereu deasupra, dar este adevar, daca la alt loc nu-i pasa, il vor ingropa, ori nu il vor ingropa, nu-i pasa ce va fi cu el, binecuvantat sa fie cel ce atunci va arunca mai intai cu pietre in el. Sunt zbuciumari herculice.
Dar la ce sa-l mai descriem noi, cad el s-a descris cum nimeni altul nu-l va mai descrie? Lasava-l cineva necetit? Instrument al geniului sau, zadarnic incerca sa-si spanzure lira in cui, un greier era de ajuns sa-i plece iar fruntea, sa-i readuca melancolia si sa-i stoarca versuri; el trebuia sa scrie, si el nu mai alegea florile gandirilor ce bateau la poarta duhului lui.
Eminescu e mort.
Despre Horatiu stiu toti copiii, ca el sui-a sumat viata in Aeve perennius, Eminescu este rece, el si-a asumat-o in ultimul vers al "Luceafarului":
Nemuritor si rece.
(1889, iunie 15)
Tribuna
Aceasta pagina a fost accesata de 3674 ori.
