Geniu pustiu - Partea 01 - Tasso-n Scotia
de Mihai Eminescu
I.
Tasso-n Scotia
Dumas zice ca romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vietii. Priviti reversul aurit al unei monede calpe, ascultati cantecul absurd al unei zile care n-a avut pretentiunea de-a face mai mult zgomot in lume decat celelalte in genere, extrageti din astea poezia ce poate exista in ele si iata romanul.
Printr-o claie prafuita de carti vechi (am o predilectiune pentru vechituri), am dat peste un volum mai nou: Novele cu sase gravuri. Deschid si dau de istoria unui rege al Scotiei care era sa devina prada mortii din cauza unui cap de mort imbalsamat. inchipuiti-va insa ca pe cine l-a pus litograful sa figureze in gravuri de rege al Scotiei? Pe Tasso! Lesne de explicat: Economia. Am scos intradins portretul lui Tasso spre-a-l compara. Era el, trasura cu trasura. Ce coincidente bizare pe fata pamantului, imi zisei zambind prin visarea mea. Putea-s-ar oare intampla unui Tasso o istorie asemenea celeia ce-o citeam?...
Uitasem insa ca tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinta in mintea noastra si ca, in urma, toate cate vedem, auzim, cugetam, judecam nu sunt decat creatiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivitati, iar nu lucruri reale. Viata-i vis.
Era o noapte trista. Ploaia cadea marunta pe stradele nepavate ale Bucurestilor, ce se trageau stramte si noroioase prin noianul de case mici si rau zidite din care consta partea cea mai mare a asanumitei capitale a Romaniei. Tropaiai prin baltile de noroi ce te improscau cu apa lor cea hleioasa indata ce aveai cutezarea de-a pune piciorul c-un pas inainte. De prin carciumi si pravalii patrundea prin ferestrele mari si nespalate o lumina murdara, mai slabita inca prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Din cand in cand treceai pe langa vro fereastra cu perdelele rosii, unde in semiintuneric se zarea cate o femeie... Pe ici, pe colea vedeam pe cate-un romantios ce trecea fluierand sau cate-un om beat, care-ndata ce chiuia ragusit langa ferestrele prostitutiunii, femeia spoita ce sta in sticla aprindea un chibrit spre a-si arata fata sa unsa din gros si sanul sau vested si gol - poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinti murdare in piepturi starpite si pustiite de coruptiune si betie. Betivul intra, semiintunericul devenea intuneric si amurgul gandirilor se prefacea intr-o miaza-noapte de plumb cand gandeam ca si acela se numeste om, si aceea femeie. Trebuie sa scuzi, trei sferturi ale lumii e asa, si dintr-al patrulea - Dumnezeul(e), ce putine-s caracterele acelea care merita a se numi omenesti.
Prin usa unei carciumi deschise auzii tarlaiturile unor coarde false, pe care le schingiuia sub arcusul sau cel aspru si cu degetele-i uscate un biet copil de tigan, si-n preajma lui sarea de rumpea pamantul o muiere-n doi peri si un tigan rupt si lung, cu picioarele goale bagate in niste papuci largi si umpluti cu paie. O veselie grotesca, urata se desemna pe fetele amandurora.
Alaturi era o cafenea. Ploaia si frigul ce ma patrunsese ma silira sa intru-n ea. Mirosul tutunului, eternul trictrac al jucatorilor de domino facea un efect deosebit asupra simturilor mele ametite de ploaie si de frig. Orologiul, fidel interpret al batranului timp, suna de 12 ori in limba sa metalica, spre-a da lumii, ce nu-l asculta, sama ca se scursese si a 12 ora a miezului noptii. P-ici, pe colea pe langa mese se zareau cate-o grupa de jucatori de carti cu parul in dezordine, tinand cartile intr-o mana ce tremura, plesnind din degete cu cealalta inainte de-a bate, tacuti, cu ochii ficsi, miscandu-si si muscandu-si buzele far-a zice o vorba si tragand din cand in cand cu sorbituri zgomotoase cate-o gura din cafeaua sau berea ce le sta dinainte... semn de triumf!
Un june aplecat asupra unui biliard scria cu creta pe panura verde vorba Ilma. Cugetam ca e din vita lui Arpad si ca si-o fi scotand din rezervorul memoriei sale vrun dulce nume de iubita sau vreun ideal unguresc din romanele lui Mauriciu Jokay. Nu m-am mai ocupat mai mult de figura acestui tanar, suspinator poate, ci am inceput a rasfoi, prin ziare streine, unele reviste literare artistice etc. (Ale noastre nici nu au, nici nu vor a revedea ceva in privinta asta.)
Junele meu se apropie de mine.
- Dupa d-ta, ma rog, sopti el inclinandu-se. Accent curat romanesc - nu e ungur.
- Poftim, zisei, intinzandu-i ziarul si surprins de interesul ce-mi insufla indata ce ridicai ochii.
Un om pe care-l cunosteam fara a-l cunoaste, una din acele figuri ce ti se pare ca ai mai vazut-o vrodata-n viata, fara s-o fi vazut niciodata, fenomen ce se poate explica numai prin presupunerea unei afinitati sufletesti. incepui a-l observa cu comoditate. Era frumos, d-o frumusete demonica. Asupra fetei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senina si rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra fruntii se zburlea cu o genialitate salbateca parul sau negru-stralucit, ce cadea pe niste umeri compacti si bine facuti. Ochii sai mari, caprii, ardeau ca un foc negru sub niste mari sprancene stufoase si imbinate, iar buzele strans lipite, vinete, erau de-o asprime rara. Ai fi crezut ca e un poet ateu, unul din acei ingeri cazuti, un Satan, nu cum si-l inchipuiesc pictorii: zbarcit, hidos, uracios, ci un Satan frumos, de-o frumusete stralucita, un Satan mandru de cadere, pe-a carui frunte Dumnezeu a scris geniul, si iadul indaratnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit in cer, a sorbit din lumina cea mai santa, si-a imbatat ochii cu idealele cele mai sublime, si-a muiat sufletul in visurile cele mai dragi, pentru ca in urma, cazut pe pamant, sa nu-i ramana decat deceptiunea si tristetea, gravata in jurul buzelor, ca nu mai e in cer. Repedea umflare a narilor si vioaia sclipire a ochilor lui semnala o inima din cele nebune, un caracter pasionat. Talia sa subtire, fina, si mana sa alba cu degete lungi si aristocrate semana cu toate astea a avea o putere de fier. Toata expresiunea in sine era d-o putere generoasa, desi infernala.
Lua un ziar romanesc. La pagina anunturilor citi cu o semivoce sarcastica: Opera italiana... Ughenotii.
- Ai vrea sa fie romana? zisei indiferent.
- Se-ntelege. N-am putea avea o muzica... mai dulce si mai frumoasa ca cea italiana?
- Nu esti venit de mult.
- Nu.
- inteleg, zisei.
- De ce?
- Oamenii nostri, zic eu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic - ba si mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i strain, de-a uri tot ce-i romanesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limba, fie ca idee, fie ca mod de-a privi si a cugeta; caci altfel n-am putea trece in ochii Europei de natiune civilizata.
- si... oare sunteti aceea de ce vreti sa treceti?
- Hm... nu esti de aici... cum se vede.
- Nu.
- A... altceva... Ei bine, s-o stii de la mine ca nimeni nu cauta aicea de-a fi aceea de ce trece. Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literati si jurnalisti ce nu stiu a scrie, actori ce nu stiu a juca, ministri ce nu stiu a guverna, financieri ce nu stiu a calcula, si de aceea atata hartie mazgalita fara nici un folos, de-aceea atatea tipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de-aceea atatea schimbari de ministeriu, de-aceea atatea falimente. Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenta lui Dumnezeu, decat suflete inamorate in limba si datinele strabunilor lor, decat inimi care sa iubeasca caracteristica cea expresiva a poporului nostru, minti ocupate cu chestiunile de viata ale acestui popor, caruia ii scriem pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizatiuni. Divortul... adulterul umbla cu fetele bolnavicioase, spoite din gros, masti vii, pe stradele noastre: zambind femeilor le starpeste, zambind barbatilor ii usuca si cu toate astea noi le dam serbari si le sacrificam noptile iernilor noastre, ne cheltuim tineretea, care-ar trebui sa apartina lucrului spre realizarea acelor ideale spre care tinteste omenirea toata, si familiei... Femeia poporului nostru nu lucreaza... are cu ce trai; barbatul nu lucreaza, caci n-are la ce lucra - toate fabricile din lume concura cu mizerabila sa meserie. Cat despre inteligenta noastra - o generatiune de amploiati... de semidocti... oameni care calculeaza cam peste cati ani or veni ei la putere... inteligenta falsa, care cunoaste mai bine istoria Frantei decat pe-aceea a Romaniei, fii unor oameni veniti din toate unghiurile pamantului, caci adevaratii copii de roman inca n-au ajuns sa invete carte... oameni in fine care au faptura si caracter de la tatii greci, bulgari si numai numele de la muma - de la dizgratiata Romanie. si inca daca si-ar (fi) castigat prin ceva dreptul de-a se numi romani; dar nu. Ei isi urasc tara lor mai rau si mai cumplit decat streinii. O privesc ca un exil, ca o suparatoare conditiune a existentei lor... ei sunt... cum o spun insii, romani de nastere, francezi in inima - si daca Franta le-ar procura semidoctilor nostri avantajele pe care le da nefericita lor patrie, ei ar fi emigrat de mult... cu totii!
Pre legea mea, urmai, stergandu-mi sudoarea, arata-mi un om care sa scrie romanul Mizeriilor acestei generatiuni, si acel om va cadea ca o bomba in mijlocul pustiitei noastre inteligente, va fi un semizeu pentru mine, un mantuitor, poate, pentru tara lui.
- Schimbati opiniunea publica, dati-i o alta directiune, rascoliti geniul national - spiritul propriu si caracteristic al poporului din adancurile in care doarme, faceti o uriasa reactiune morala, o revolutiune de idei, in care ideea romanesc sa fie mai mare decat uman, genial, frumos, in fine, fiti romani si iar romani, zise el incet si ragusit.
- Cine s-o faca asta? Nu sunt toti astfel? Nu sunt toti numai receptivi - francezi, italieni, spanioli, tot - numai romani nu?
- O! nu trebuie oameni multi pentru asta... Spiritul public este fapta putinor oameni. O singura frunte unsa cu mirul lui Dumnezeu e in stare sa forme din oceanul cugetarilor omenesti o singura volbura gigantica, care sa se-nalte din fundul abisului marii pana sus in nourii ganditori din cerul luceafarului ce se numeste geniu... Aratati-le iasma viitorului si se vor speria de el. Aratati-le unde-ar ajunge de-ar urma tot astfel si se vor intoarce... Dar in fine - adaose el c-un suras sceptic - de ce sa cercam noi a ridica generatiunea cu umarul? Tot ce se-ntampla pe lume rezulta. De-o fi ca ei sa se stinga, se vor stinge si cu noi si fara de noi - de nu, nu.
Cosmopolit? adaose el incet, hm! cosmopolit sunt si eu; as vrea ca omenirea sa fie ca prisma, una singura, stralucita, patrunsa de lumina, care are insa atatea colori. O prisma cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuante. Natiunile nu sunt decat nuantele prismatice ale Omenirii, si deosebirea dintre ele e atat de naturala, atat de explicabila cum putem explica din imprejurari asemenea* diferenta dintre individ si individ. Faceti ca toate aceste colori sa fie egal de stralucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formeaza si fara care ele ar fi pierdute in nimicul neexistentei, caci in intunericul nedreptatii si a barbariei toate natiunile isi sunt egale in abrutizare, in indobitocire, in fanatism, in vulgaritate; ci cand Lumina abia se reflecta in ele, ea formeaza colori prismatice. Sufletul omului e ca un val - sufletul unei natiuni ca un ocean. Cand vantul cu aripi turburi si noaptea cu aeru-i brun si cu nourii suri domneste asupra marii si a valurilor ei - ea doarme monotona si intunecata in fundul ei care murmura fara inteles; pe cand daca, in senina si albastra imparatie a cerului infloreste Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflecta in fruntea sa un soare, iar marea imprumuta de la cer coloarea sa, seninul geniului sau, si le reflecta in visul sau cel adanc si luciu. Cand natiunea e-n intuneric, ea doarme-n adancimile geniului si-a puterilor sale nestiute si tace, iar cand Libertatea, civilizatiunea plutesc asupra-i, oamenii superiori se ridica spre a-l reflecta in fruntile lor si a-l arunca apoi in raze lungi adancimilor poporului, astfel incat in sanul marii intregi se face o zi senina, se rasfrange in adancul ei cerul. Poetii, filozofii unei natiuni presupun in cantec si cuget inaltimile cerului si-l comunica natiunilor respective. Dar sunt nouri care, intunecand cerul, intuneca pamantul. O, nourii - regi ai pamantului vor mana totdeauna tunetele lor - rezbele asupra popoarelor de valuri; cu toate ca acei nori nu sunt alta decat insasi respirarea ghetoasa si intunecata a valurilor nenorocite. Nourii tuna, fulgera si acopar cu o perdea de fier Soarele aurit, si pana ce vor fi ei tirani asupra fruntilor de valuri, pana ce intunericul ce-l arunca ei prin umbra lor cea mare va patrunde sufletul adanc al marii c-o noapte rece si tacuta, pana atuncea Lumea lui Dumnezeu va fi nenorocita.
Cei mai nalti si mai veninosi nori sunt monarhii. Cei dupa ei, asemenea de veninosi, sunt diplomatii. Trasnetele lor cu care ruina, seaca, ucid popoare intregi sunt rezbelele.
Sfaramati monarhii! Nimiciti servii lor cei mai linsi, diplomatii; desfiintati rezbelul si nu chemati certele popoarelor decat inaintea Tribunalului popoarelor si atunci Cosmopolitismul cel mai fericit va incalzi pamantul cu razele sale de pace si de bine.
Judecata acestui june - cam bizara - ma interesa mult si sorbeam, ca sa zic asa, vorbele soptite de buzele sale subtiri si palide. Fata sa devenea din ce in ce mai profunda si mai expresiva si lua un aspect fantastic. Ma lasam tarat de raul lin al cugetarilor sale intr-o nemargine de vise.
- Nu crede, zise, ca cosmopolitismul cum il voi eu nu-si are adeptii sai fierbinti. Deodata cu aceste vorbe, el scoase din buzunarul de pe piept al gherocului un mic jurnal litografiat in nordul Germaniei. Iesit dintr-o litografie secreta de sub mana unor juni apostoli ai Libertatii adevarate, ai Cosmopolitismului celui mai posibil si celui mai egalitar, acest ziar era interpretul unor idei demne, frumoase, tinere. El chema popoarele la o alianta sacra contra tiranilor celor rai ai pamantului, la exilarea din regula lumii a maiestatilor meschine, a diplomatilor gazi a opiniunii zilei, a rezbelului, in care se varsa atata sange din inima cea santa a popoarelor.
Vis frumos care-a inceput a fi al lumii intregi, vis care, devenit convinctiune, nu va desfiinta pe-o cale pacifica si nepatata de sange numai capetele cu coroane tiranice, ci si popoarele ce tiraniza asupra altora!
Batu o ora. Atunci el se scula repede, isi baga ziarul litografiat in buzunar si-mi intinse dreapta, pe cand cu stanga-si puse palaria-n cap.
- Ma numesc Toma Nour... D-ta? ii spusei numele meu. Dupa aceea iesi, lasand sa-mi vajie prin cap ideea de a-l (face) eroul unei nuvele.
Intorcandu-ma acasa, tocmai cand aprind chibritul ca sa dau foc la lampa, vad intr-o lumina dubioasa cartea de nuvele cu cele 6 gravuri. Chibritul se stinse si ramasei in intuneric.
- Uite, zisei, oare nu voi gasi in acest om un Tasso, sa-l studiu mai de-aproape? intunericul din jurul meu era metafora acelui nume: Toma Nour.
Geniu pustiu - Partea 01 - Tasso-n Scotia
Geniu pustiu - Partea 02
Geniu pustiu - Partea 03
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare 02
Aceasta pagina a fost accesata de 4564 ori.
