Poesis
de Mihai Eminescu
M-am dus la Clus. Am asteptat sa vina noaptea pentru ca sa ma duc la casa ei, sa vad ce se-ntamplase cu ea. imi venise ideea sa-i iert tot - tradarea ei - si, de-ar fi fost o scanteie de amor in ea, s-o iau cu mine s-o fac nevasta mea. Inima mea era insetata de iubire si, ca cel ce se ineaca, imi placea sa ma tin de-un pai chiar.
Noaptea era cam ploioasa si norii zburau negri prin cer si numai prin rupturile lor groase se vedea cateodata luna. Am luat o laterna mica cu mine, si, iesind pe strade, am inceput a le strabate in plesnetul cel maruntel si zuzuitor al ploii si a o apuca, iesit afara din oras, peste campii inundati de siroaie, care, galbene, ineca iarba cea verde, si sfasiind cu picioarele mele valurile ce inundau campia. Era intuneric de nu-ti puteai vedea mana. Am ajuns la casa ei. Am scos lanterna, si, aprinzand-o inaintea usii de din fata, voi sa scutur usa, dar vad ca incuietoarea e sigilata de catre autoritate. Ce sa fie? Asemenea tuturor femeilor ce trec din viciu in viciu, ea o fi cazut in datorii si or(i) fi vanzand pe cale judecatoreasca singura ei avere: casuta. Ce-mi pasa mie - trebuia sa mai intru in casa, sa-mi mai readuc inca o data aminte de singurele fericiri ale vietii mele. Am rupt sigiliul de pe incuietoare si-am rupt si incuietoarea.
Am intrat inauntru - si-n camera ei. Era ca in ziua intaia a amorului meu. Pianul sta deschis si scaunul inaintea lui, inaintea gurii sobei statea inca scaunul cu sprijoane a batranului. Patul ei alb si curat era langa peretele stang. Pusei lampa pe masa - si privirea dadu de-o epistolsigilata cu ceara neagra. O luai. Era adresata mie si scrisa cu mana cea fina. Am deschis-o cu repejune si-am citit-o. Era scrisa tremurat si cerneala sirurilor era turburata de lacrimi cazute pe hartie. O reproduc tot asa cum era scrisa:
Amantul meu, dulcele meu amant!
M-ai crezut tradatoare, desfranata, si-ai luat lumea-n cap. Da, am fost criminala, inima mea, criminala cum a fost Maria Magdalena. Tomo, nu mai cer iubirea ta, caci cand vei citi aceste sire, n-ai mai putea iubi decat craniul cel ingropat si ochii cei morti a unei fete nebune -nebune de amorul tau - zdrobite de iubirea ce i-o impusese natura, de iubirea pentru batranul ei tata. Tata bolea, eu nu puteam castiga nimic. Ce eram sa fac? Sa cersesc, as fi rosit. M-am vandut dar. Cu-acest mijloc am capatat bani multi, prea multi inca - caci tata a murit. Sa-ti descriu ce-am simtit dupa ce l-am inmormantat? De cate ori am cugetat sa ma duc la tine, sa inconjur picioarele tale cu bratele mele, sa te rog, sa te conjur ca sa ma ierti. M-as fi facut sclava ta, caci te iubeam, te iubesc! Am fost la Ioan. L -am conjurat sa te ingrijeasca, i-am dat banii ce ii aveam, dar i-am cerut juramant sa nu-ti pomeneasca nimica de mine. inainte de-a pleca el a venit la mine si mi-a spus in ce stare te afli - l-am trimis indarat, caci stiam ca prima ta cugetare va fi: sinucidere - caci eu stiam ca tu ma iubesti cum te iubesc eu. intr-una din zile tu ai disparut. Ce-mi folosea ca ma vandusem, cand tata murise, cand tu te-ai dus?... Am scris testamentul meu, in care te-am pus pe tine mostenitor al micei casute... apoi am facut foc in camin, am inchis usile si am inchis si oblonul - caci ideea-mi parea dulce, ca sa mor de moartea de care-ai murit tu. in atmosfera nadusitoare ti-am scris ceea ce vezi. Apoi, sezand langa piano, incepui a canta valsul cel molatec, dulce, pe care l-am cantat cand capul tau cel negru si genial dormea in poalele mele. Sa mai mangai acea frunte de marmura nu mai puteam spera. Asa-i ca tu ma ierti? De-ai fi fost numai tu si eu in lume... ce mult ne iubeam eu si cu tine. Traversam codrii cei verzi pana muream amandoi unu-n bratele altuia, pentru ca in cealalta lume sa traversam de brat, doi ingeri, stelele cerului. Adio, copilul meu! Te iubesc! Gandeste la mine - de voi putea, voi gandi si eu numai la tine, numai. Nu ma respinge, copilul meu, lasa-ma sa fiu a ta...
A ta Poesis
Am citit si-am recitit ce scrisese ea si apasam plangand in hohot, ca un copil, sirurile ei sterse de lacrimi de buzele mele vinete si arzatoare.
- Poesis! strigam eu, strangand aerul camerei la pieptul meu. Poesis, iarta-ma!
Ma asezai pe fotoliul de langa piano, in care murise ea, atinsei clapele lui pe care fugise degetele ei asa de delicate, asa de frumoase, si durerea mea devenea din ce in ce mai dulce, din desperare, melancolie. Poate ca sufletul ei curat adia dulce in jurul fruntii mele. Poate ca ea, aeriana, imi atingea parul, imi saruta fruntea mea. Umblai mult prin casa, bantuit de idei cand dulci, cand amare. Apoi dezbrac andu-ma, ma culcai in patul ei cel alb. O visai alaturi cu mine -capul ei cel blond si dulce pe pieptul meu - gura mea fierbinte pe fruntea ei alba - si nu era nimica! Stransoare in van, tandrete in aer - nu era nimica. Strangeam cu unghiile mele perina infama, pana ce somnul avu mila de mine si-mi adormi mintea obosita.
As fi putut ramanea in casuta ei, care ramanea a mea, as fi putut sa-mi petrec toata viata citind si recitind, intr-o nebunie dulce, acea epistola plansa, scrisa de mana ei, s-o visez pe ea toata viata mea, s-o visez cum ca umbla prin casa mea, cum ca surade la florile din fereastr a, cum ca vegheaza cusand sau impletind asupra copilului meu. As fi putut sa-mi creez o fericire iluzorie, o familie iluzorie, o femeie ideal - as fi putut fi nebun. Dar la ce? Apoi, oricat de lunga sa fi fost acea nebunie, totusi fiecare isi are momentele sale de trezie, momente in care sinuciderea e cugetarea cea dintai, momente de urat, de scepticism, de deceptiune. De-aceea am luat lumea-n cap... Acea epistola continea toata istoria mea.
Poesis
Aceasta pagina a fost accesata de 4740 ori.
