Garabet Ibraileanu - Geniu pustiu
de Mihai Eminescu
Ne propunem sa dovedim in randurile urmatoare ca tiparirea "romanului" Geniu pustiu este o impietate fata de Eminescu si o mistificare a publicului.
Geniu pustiu a fost tiparit in editia Minerva a "autorilor clasici" ca "roman inedit", de catre dl I. Scurtu.
Sa vedem daca se poate spune despre Geniu pustiu ca este un "roman inedit".
insusi dl Scurtu arata in prefata sa ca acest "roman" e un fragment dintr-o lucrare mai mare intitulata Naturi catilinare. Dar nici chiar acest fragment nu este complet, cum ne spune tot dl Scurtu. Paginile date ca "roman inedit" sunt scrice in 1869, cand Eminescu avea nouasprezece ani. (S-o spunem in treacat ca la varsta aceasta e cam greu de scris romane...)
De atunci si pana la 1883, cand s-a imbolnavit, Eminescu avea timp sa-l publice si nu l-a publicat. Dar nici nu s-a mai ocupat de el vreodata, caci altfel ar fi corectat limba -- plina de ardelenisme si de germanisme -- pe care o scria adolescentul Eminescu, elevul lui Pumnul si al scoalelor din Ardeal.
Dar cum era sa se mai ocupe de acest "roman", desfiintat de el inainte de 1872, cand a scris Sarmanul Dionis, in care a transportat pagini intregi din acest Geniu pustiu, inutilizand astfel pentru totdeauna fragmentul fragmentar scris la 1869?
Descriptia strazii bucurestene si a crasmei pe o noapte ploioasa, din paginile 3, 4, 5 din Geniu pustiu (editia 1908), se gaseste in paginile 31, 32, 33 din Sarmanul Dionis (editia Biblioteca Minervei). Tipul lui Toma Nour de la p. 7 din Geniu pustiu se gaseste, cu schimbarea numelui Toma Nour in Dionis, la p. 32 din Sarmanul Dionis. Odaia lui Toma Nour de la p. 20 din Geniu pustiu e odaia lui Dionis de la p. 37 din Sarmanul Dionis. Bustul de la p. 30 din Geniu pustiu e bustul de la p. 37 din Sarmanul Dionis. Ochii lui Ioan de la p. 21 din Geniu pustiu sunt ochii tatalui lui Dionis de la p. 38 din Sarmanul Dionis. Palatul din fata locuintei lui Toma de la p. 24 din Geniu pustiu e palatul de la p. 45 din Sarmanul Dionis. Nostalgia trecutului de la p. 33 din Geniu pustiu e exprimata prin aceleasi cuvinte de la p. 47 din Sarmanul Dionis etc... Iar aceste pagini trecute din Geniu pustiu in Sarmanul Dionis sunt esentiale. si trebuie sa adaugam ca, pe langa aceste pagini, Eminescu a mai luat din Geniu pustiu pentru al sau Sarmanul Dionis multe pasaje pe care le-a redactat altfel.
Dar mai este inca ceva. Manuscrisul acesta nu numai ca este despoiat de o buna parte trecuta in Sarmanul Dionis, dar are multe pasaje sterse cu creionul de Eminescu si pastrate de dl Scurtu. Iata cateva notite prin care dl Scurtu justifica tiparirea pasajelor sterse de Eminescu: a) "Fraza e stearsa ulterior cu creion ros. Am retinuto fiind de oarecare interes..." b) "De aici incolo urmeaza o lunga si ditirambica serie de idei revolutionare, republicane, umanitare si de imagini romantice, sterse ulterior de poet, fie ca nu le mai gasea locul in roman. Le reproduc totusi pentru interesul lor biografic." c) "Acest alineat si -- in afara de cel invecinat -- celelalte trei ce urmeaza sunt sterse ulterior pentru ca poetul voia probabil sa le inlocuiasca. Dar nefiind inlocuite cu nimic si povestirea ramanand dealtminteri trunchiata, le reproduc pe toate." d) "intreg pasajul... este insemnat ulterior cu creionul de catre Eminescu, care a pus observatia explicativa "prea lung", ceea ce-i si drept cand ne gandim la acest fragment de articol politic... nu-si prea avea locul in roman." e) "Sfarsitul intreg e neclar din pricina cuvantului indescifrabil si lipsei subiectului din ultima fraza." (si totusi, dl Scurtu il pune!)
Sa mai dam doua notite ca pilda pentru alte procedee curioase de editare a acestui "roman inedit". a) "in text urmeaza: "Cu bolta ei puternica", cuvinte pe care le-am eliminat fiind de prisos si intunecand fraza." (Asadar, dupa ce tipareste lucruri sterse de Eminescu, elimina lucruri nesterse.) b) "in text este un adaos inexplicabil care nu se vede unde ar apartine." (Vasazica, la tiparire s-au facut omisiuni din cauza incalciturii textului.)
Acest concept, parasit de autor, despoiat de ce i s-a parut lui mai bun, cu pasaje sterse, asadar simplu brulion, pe care dintr-o cauza sau alta Eminescu nu l-a pus pe foc, dl Scurtu l-a tiparit in colectia "Scriitorilor clasici" ca "roman inedit" de Eminescu.
Desigur, acest Geniu pustiu poate fi interesant pentru omul de studiu, care vrea sa priveasca in intimitatea procesului de conceptie a lui Eminescu. si tiparirea lui poate fi justificata numai prin dorinta de a aduce un serviciu acestor cercetatori care nu pot studia manuscrisul la Biblioteca Academiei. Dar un asemenea manuscris se tipareste ca atare, si nu ca opera "inedita" in colectia autorilor clasici.
Dar, in sfarsit, aceasta tiparitura, daca nu e un "roman inedit" de Eminescu, poate oare servi cel putin ca piesa pentru oamenii de studii? Dl I. Scurtu ne spune ca a corectat punctuatia, limba, morfologia si sintaxa. (Bietul Eminescu -- agramat! si avand nevoie de ajutorul altuia ca sa iasa in public!... Dar in brulioane cine nu-i agramat?) Deci tiparitura aceasta nu poate dispensa pe cercetator de manuscrisul de la Academie.
Dl Scurtu, intr-o privire mai generala asupra Geniului pustiu, ne spune ca: "romanul" e slab, "are si defecte multe, chiar -- in fond si in forma", "insuficienta observatiei psihologice care-i suparatoare, apoi exagerarea evenimentelor si a sentimentelor, repetirile jignitoare, neclaritatea unor tablouri si incarcarea frazelor cu prea multe frumuseti cautate, artificiale".
Iata-l pe Eminescu un scriitor jignitor, afectat, suparator.
Asadar, Eminescu a fost un mare poet si un detestabil romancier, un romancier mult mai slab decat X sau Y. si daca ne mai gandim ca, din cauza acelor Poezii postume (alte brulioane scoase la iveala), ca nici poet nu mai ramane un mare scriitor, ci unul neegal, cand bun, cand rau, si uneori detestabil, atunci vom intelege si mai bine ce nenorocire i s-a intamplat dupa moarte mult nefericitului nostru Eminescu.
Cu procedeul acesta -- adica scociorand prin cosul scriitorilor si tiparindu-le incercarile neizbutite, pe care ei cei dintai le stiau neizbutite, -- se poate injosi si ridiculiza orice scriitor din lume. Eminescu n-a voit sa fie autorul unui roman. Eminescu n-a tiparit nici un roman. Eminescu s-a incercat in adolescenta sa scrie un roman si a vazut ca nu poate scrie un roman. Nu este o ofensa sangeroasa adusa memoriei lui a-l declara romancier si apoi a-l caracteriza ca romancier care "jigneste si supara"? si daca am primi acest Geniu pustiu ca "roman inedit", apoi Eminescu ar fi cel mai ridicol scriitor din lume si un pur imbecil, caci ar fi unicul care sa aiba in doua opere pagini intregi la fel, cand se stie ca un scriitor care se respecta evita repetarea unei singure metafore!
Cum se explica aceasta imbogatire cu sila a operei lui Eminescu cu asa-numitele Poezii postume, cu "romanul inedit" Geniu pustiu etc.?
Sunt mai multe cauze. Aceasta dare in vileag a brulioanelor lui Eminescu incepe dupa 1900. 1900 este o data importanta in istoria noastra politica, sociala si literara. in preajma acestei date se intampla o multime de lucruri, din care nu vom aminti aici decat numai pe cele care ne trebuiesc pentru scopul nostru.
Atunci apare nationalismul in literatura, printre ai caruia reprezentanti vedem o multime de ardeleni. Ca un corolar, e intetirea luptei, inceputa de altii, impotriva literaturii "decadente", venita cand apunea eminescianismul, lupta in care se disting prin indarjire scriitorii ardeleni.
Printre acesti ardeleni se pun mai in evidenta Chendi (al doilea editor al Poeziilor postume -- primul fusese Nerva Hodos) si dl I. Scurtu (editorul Geniului pustiu).
Asadar, era vorba de a imprima literaturii un caracter nationalist si a distruge "decadentismul" de origine straina.
Era nevoie, deci, de modele literare mari, impunatoare, cu caracter national si cu tendinte nationaliste. Exista, fireste, Cosbuc, dar el era numai unul, si poezia sa, foarte nationala, nu era nationalista. Ar fi fost util, ca auxiliar in lupta, un mare scriitor, ca Eminescu. Poeziile lui Eminescu insa (afara de Satira III si Doina) nu puteau servi nationalismului. Iata ce zice Chendi in prefata Poeziilor populare ale lui Eminescu -- dezgropate si tiparite tot in aceeasi vreme, de aceiasi oameni:
"Dar notele aceste de romantism, care dealtfel se mentin pana la asfintitul lui Eminescu, din simple ce sunt la inceput se complica in masura ce cultura dobandita ii deschide terene mai largi de reflexiune... si care din cand in cand fatal imping in umbra instinctul national al oricarui poet si il scot pe oceanul larg al poeziei universale, cum s-a intamplat si cu Eminescu"... "Influenta straina l-a impiedicat pe neobservate a ajunge in deplina dezvoltare in limitele principiilor de arta nationala."
Aceasta atitudine fata de poezia lui Eminescu, ajuns la apogeu, nu este numai a lui Chendi, ci a intregului curent nationalist de atunci.
Trecem peste curioasa idee de a deprecia poeziile din epoca maturitatii poetului, adica ceea ce e mai admirabil in Eminescu -- si ceea ce e mai meritoriu tocmai prin caracterul de universalitate al operei lui, care-l pune alaturi de marii poeti ai lumii, -- si ne oprim asupra acestui deficit de nationalism al poeziei sale.
Chendi, dl Scurtu si ceilalti, nationalisti si ardeleni, deci de doua ori nationalisti, cauta un remediu la acest deficit si-l gasesc, mai intai, in opera politica si sociala a lui Eminescu, pe care dl Scurtu o tipareste, facand un real serviciu publicului. Dar trebuia si o opera poetica cu caracterele dorite de ei -- si atunci, cum acesti scriitori erau si functionari la Academie (si aveau la indemana manuscrisele lui Eminescu), au gasit in hartiile lui opere mai putin "universale", opere cu un caracter mai apropiat de ceea ce le trebuia lor.
Am vorbit altadata de Poeziile postume si nu ne mai repetam.
in Geniu pustiu e mult nationalism si foarte mult ardelenism. (Nationalismul si ardelenismul erau notiuni aproape echivalente pe la 1900.) Deci Geniul pustiu era foarte binevenit, ca opera cu caracter de propaganda. Dl Scurtu ne spune chiar ca pricina pentru care a tinut sa tipareasca acel roman (plin de parti "suparatoare" si "jignitoare" ca talent) este caracterul lui educativ: "Cu toate acestea, zice dl Scurtu, romanul ramane o lucrare cu valoarea ei literara pretioasa... prin faptele istorice din care se inspira, prin tendintele lui nationale sanatoase".
Dar publicarea Poeziilor postume, a Geniului pustiu etc. nu are ca pricina numai nationalismul epocii, ci si altele, secundare, auxiliare.
E, mai intai, entuziasmul naiv al istoricului literar pentru orice hartie ramasa de la un scriitor mare cu care se indeletniceste. E, apoi, ambitia, cam desarta, de a-ti lega numele tau, de editor si adnotator, de acela al unui mare scriitor. E, dupa aceea, dorinta unei case de editura de a-si imbogati colectia de "clasici". Iata o curioasa marturisire a dlui Scurtu: "Cand s-a tiparit editia I a romanului, nu avusesem timpul sa-l studiez mai de-aproape, caci editorul tinea sa-l puna la indemana publicului cat mai curand si eu ii cedasem definitiv".
Noi ne adresam aici tuturor caselor de editura, rugandu-le sa lase pe Eminescu in pace cu Geniu pustiu, sa nu-l scoboare atat de mult in ochii celor care nu baga de seama ca acest "roman inedit" este un brulion din adolescenta lui Eminescu, in care el a sters multe pasaje chiar atunci si din care a luat tot ce a fost bun si a pus in Sarmanul Dionis.
Credem ca si cei ce au dezgropat-o ar renunta astazi la intreaga aceasta literatura "inedita" a lui Eminescu. Astazi nu mai e nevoie de acea pedagogie nationalista de atunci, pe care o puteau servi hartiile din cosul lui Eminescu.
Garabet Ibraileanu - Geniu pustiu
Aceasta pagina a fost accesata de 4688 ori.
