Serbarea de la Putna - Masa festiva
de Mihai Eminescu
Intaia oara romanii din cele patru unghiuri s-au adunat la un loc, ca sa preamareasca impreuna numele unuia dintre marii sustiitori ai neamului romanesc, sa se imbarbateze unii pe altii si sa-si intareasca credinta in viitor, si multi ochi s-au umplut de lacrami cand corul a intonat imnul:
"Etern, atotputernic, o creator sublime,
Tu dai lumii viata si omului cuvant,
In tine crede, spera intreaga romanime:
Glorie tie-n ceruri, glorie pe pamant"
Urna votiva a fost asezata la capataiul mormantului pe un piedestal de marmura neagra; cele doua epitafe au ofost intinse pe mormant; steagurile aduse de deputatiuni au fost lasate ca decoratiune la mormant, asistentii au ingenunchiat in fata mormantului.
In acest moment suprem al serbarii, un ofiter roman, maiorul Boteanu, care se intorcea din Franta, unde luase parte la razboi, a rostit plin de viua emotiune cateva vorbe, apoi si-a descins centurionul de la brau si l-a lasat drept prinos din partea tinerei ostiri romane pe mormantul marelui capitan.
Acest act de spontaneitate a dat nota intregei serbari; oricine a putut sa-si manifeste in toata libertatea simtamintele.
Acolo insa unde sunt multi oameni e si multa lipsa de pricepere si astfel se ivesc si multe nemultumiri. Nu toti intelegeau ca liberattea de care ne bucuram ne obliga sa ne stapanim noi insine pe noi si sa pastram buna randuiala.
Cand bubuitul treascurilor ne-a vestit ca primele carute au sosit la arcul de triumf, Eminescu si eu am plecat de la poarta manastirii si ne-am urcat pe deal, ca sa vedem in toata linistea desfasurarea acestei rime faze a serbarii.
Ramasesera acolo altii, care stiau sa faca lucrurile mai bine decat noi.
Treascurile bubuiau, steagurile falfaiau, vestitul taraf de la Suceava, vreo treizeci de lautari imbracati in antirie, canta Marsul lui Mihai Viteazul, transparentele erau luminate, lampioanele si miile de candele ardeau, multimea izbucnea la sosirea fiecarei trasuri in urale, si ni se cuvenea lui Eminescu si mie sa ne bucuram in toata linistea de privelistea aceasta, pe care n-ar fi putut nici ceilalti s-o aiba daca noi am fi fost tot atat de slabi in credinta si tot atat de putin staruitori ca dansii.
Peste putin ne-am incredintat ca a venit prea multa lume si nu o sa putem gasi adaposturi destule. La poarta manastirii invalmaseala era din ce in ce mai mare, caci toti dedeau navala asupra manastirii, toti protestau contra dispozitiunilor luate de comitet. Adevaratii vinovati erau insa - cum G. D. Teodoreanu zicea in dasarea sa de seama - numai cei ce venisera fara ca sa se fi anuntat.
In mijlocul acestei galagii a sosit si deputatiunea din Moldova.
Pe drum membrii deputatiunii aflasera ca unii dintre fruntasii bucovinenilor staruie si acum in hotararea lor de a nu lua parte la serbar,e si Vasile Alecsandri s-a despartit la Hadikfalva de deputatiune si a urmat drumul spre Cernauti, ca sa se intalneasca cu Hurmuzaki. Sosind dar la Putna, Kogalniceanu era nelinistit si dorea sa vorbeasca cu mine, ca sa afle cum stam cu stapanirea si daca poate ori nu sa ieie parte la serbare.
Alergau dar baietii in toate partile ca sa ma gaseasca, si alergatura aceasta a produs un fel de panica in multimea si altfel agitata. N-are prostia omeneasca margini, si de mintea multora era apropiat gandul ca, vazand primejdia, Eminescu si eu am fi fugit.
Iar noi faceam filosofie la marginea padurii de brad.
Il stim cu totii pe M. Kogalniceanu, omul totdeauna scurt si clar, vioi si tanar pana la adanci batranete. Nu-l mai vazusem, dar il stia Eminescu si-l aveam sus in gandul meu.
I-am spus cu inima deschisa ca amicii sai din Bucovina vad lucrurile rau, ca guvernul nu face nici o greutate si ca capitanul districtului va asista si el la serbare si va inchina la masa pentru poporul roman. A ramas.
Tot atunci s-a ivit alta greutate.
Din Moldova venisera doi arhierei cu mare suita, Bobulescu si Filaret Scriban. Tineau sa celebreze la sfintirea urnei si a steagurilor si era lucru firesc ca asa sa fie. Egumenul insa nu putea sa le dea voie, iar noua, comitetului, nu ni se cuvenea nici un amestec in chestiunea aceasta. S-a cerut pe cale telegrafica voie de la metropolitul Hacman, si noi nu eram de vina daca rusneacul a zis: "Nu!"
Greutatea cea mare s-a invit insa in ziua urmatoare.
Dupa alegerea facut de d-nii T. Maiorescu, I. Negruzzi si V. Pogor, cuvantarea festiva a fost rostita de A. D. Xenopol, atunci student la Universitatea din Berlin. O avem cuvantarea aceasta, si nu tagaduia atunci, cum nu tagaduieste nici astazi nimeni ca nu este o lucrare de valoare si una din cele mai frumoase opere ale unui scriitor care atunci ne era tuturora simpatic si pe care azi toti il socotim intre cei de frunte. Alegerea fusese insa facuta de niste "francmasoni", de cei mai primejdiosi complotisti, si asta era o vina pe care adevaratii nationalisti nu ne-o puteau ierta.
A urmat apoi masa festiva.
Aceeasi imbulzeala ca la poarta manastirii. Desi pusesera peste 1.600 de tacamuri, o parte din public trebuia sa mai astepte. Toti insa voiau sa ocupe loc la primul rans si numai cu anevoia si dupa multe suparari s-a putut incepe servirea bucatelor.
Proclamaseram presedinte pe M. Kogalniceanu. D-l Renei, comisarul, a declarat insa ca numai la o masa prezidata de mine poate sa asiste. Imi era afara din cale greu sa mai primesc si sarcina aceasta, dar e invederat ca nu puteam s-o refuz. Kogalniceanu el insusi mi-a fost povatuitor in purtarea ei si a staruit sa limitez numarul toasturilor si sa cer textul de la cei ce voiau sa vorbeasca.
Primul pahar l-am inchinat eu pentru imparatul si pentru prosperitatea monarhiei. Nu are insa G .D. Teodorescu dreptate cand zice c-am facut aceasta de nevoie numai pentru ca asa trebuia sa fie. N-as fi fost atat de staruitor daca n-as fi fost patruns de convingerea ca pot romanii sa se bucure sub stapanirea imparatului meu de toata libertatea daca stiu sa-l ajute in silintele lui de a inabusi pornirile celor ce vor sa-l sileasca, iar acum cand imi vedeam gandul implinit, imi era plina si inima de o sincera recunostinta. Aceasta am simtit-o cu toii, si G. D. Teodorescu, prietenul afectuos, care o stia si el, a pus-o la indoiala numai ca sa ma scuze in fata celor ce nu admiteau felul nostru de a vedea.
Tot atat de sincer a fost si comisarul cand a ridicat paharul pentru prosperitatea poporului roman si ne-a multumit pentru silintele noastre de a pastra buna randuiala la aceasta serbare.
Sinceri au fost si ceilalti vorbitori, ba unii chiar de tot sinceri, ceea ce m-a silit sa-i rog a fi mai scurti la vorba. E invederat ca nu ne intruniseram sa vorbim despre partea rapita din Moldova ori despre fasia rupta din trupul sangerand al Romaniei, si azi toata lumea imi va da dreptate si va recunoaste ca bine am facut daca nu am lasat sa vorbeasca pe cei ce nu voiau sa se supuna cenzurei ori spuneau, vorbind, si ceea ce nu era scris in textul pe care mi-l prezentasera.
Atunci se suparasera multi, dar a trecut si supararea aceasta dupa-masa, cand s-a intins hora mare pe iarba din fata porticului festiv.
Ioan Slavici - Amintiri (1924)
Ioan Slavici - Serbarea de la Putna
Serbarea de la Putna - La Viena
Serbarea de la Putna - In Bucovina
Ioan Slavici - Serbarea de la Putna - La Putna
Serbarea de la Putna - Masa festiva
Serbarea de la Putna - Congresul
Serbarea de la Putna - Descurcarea
Serbarea de la Putna - Incheiere
Aceasta pagina a fost accesata de 2934 ori.
