Cezara - Partea a-III-a
de Mihai Eminescu
Onufrei si Ieronim, trecand pe strade, nu vedeau ca erau urmariti de-un om. Era pictorul. Ieronim avea sa caute la posta, unde si afla, o scrisoare de la un unchi al lui, un batran sihastru. Iata ce scria:
Iubite in Cristos nepoate. Este o frumusete de zi acum cand iti scriu si sunt atat de plin de dulceata cea proaspata a zilei, de mirosul campiilor, de gurile inmiite ale naturii, incat pare ca-mi vine sa spun si eu naturii ceea ce gandesc, ce simt, ce traieste in mine. Lumea mea este o vale, incunjurata din toate partile de stanci nepatrunse care stau ca un zid dinspre mare, astfel incat suflet de om nu poate sti acest rai pamantesc unde traiesc eu. Un singur loc de intrare este — o stanca miscatoare ce acopera maiestru gura unei pestere care duce pan-inlauntrul insulei. Altfel cine nu patrunde prin acea pestera crede ca aceasta insula este o gramada de stanci sterpe inaltate in mare, fara vegetatie si fara viata. Dar cum este inima? De jur imprejur stau stancile uriesesti de granit, ca niste pazitori negri, pe cand valea insulei, adanca si desigur sub oglinda marii, e acoperita de snopuri de flori, de vite salbatice, de ierburi nalte si mirositoare in care coasa n-a intrat niciodata. si deasupra paturii afanate de lume vegetala se misca o lume intreaga de animale. Mii de albine cutremura florile lipindu-se de gura lor, bondarii imbracati in catifea, fluturii albastri umplu o regiune anumita de aer deasupra careia vezi tremurand lumina soarelui. Stancile nalte fac ca orizontul meu sa fie ingust. O bucata de cer am numai, dar ce bucata! Un azur intunecos, limpede, transparent, si numai din cand in cand cate un nourel alb ca si cand s-ar fi varsat lapte pe cer. in mijlocul vaii e un lac in care curg patru izvoare care ropotesc, se sfadesc, rastoarna pietricele toata ziua si toata noaptea. E o muzica eterna in tacerea varatica a vaii si prin departare, prin iarba verde, pe costise de prund, le vezi miscandu-se si serpuind cu argintul lor fluid, transparent si viu, aruncandu-se in bratele bulboanelor in care se-nvartesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, pana ce, suspinand de satisfacere, s-adancesc in lac. in mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbariei si rachitelor din jurul lui, este o noua insula, mica, cu o dumbrava de portocale. in acea dumbrava este pestera ce am prefacut-o-n casa, si prisaca mea. Toata aceasta insula-n insula este o florarie sadita de mine anume pentru albine. Lucrez toata ziua cate ceva. stii ca-n tineretea mea am fost la un sculptor. De aceea, dupa ce-am netezit granitul pesterii mele, am umplut suprafata peretilor cu ornamente si basreliefuri cum le umpli tu cu schite. Deosebirea-i ca sculptura e goala, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un perete e Adam si Eva... Am cercat a prinde in aceste forme inocenta primitiva... Nici unul din ei nu stie inca ce-nsemneaza iubirea... ei se iubesc fara s-o stie... formele sunt virgine si necoapte... in expresia fetei am pus duiosie si nu pasiune, este un idil linistit si candid intre doi oameni ce n-au constiinta frumusetii, nici a goliciunii lor. Ei umbla-mbratisati sub umbra unui sir de arbori, dinaintea lor o turma de miei.
Cu totul altfel e Venus si Adonis. Venus e numai amor. Ea-si pleaca capul ei imbatat de pasiune pe umarul acelui tanar femeieste-frumos, timid si inamorat in sine, si el se uita furis la formele perfecte ale zeitei ce-l fericeste, caci i-e rusine sa se uite de-a dreptul. El joaca rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o.
in genere imi place a reprezenta pe femeia agresiva. Barbatul e fireste agresiv, va sa zica natura se repeta in fiece exemplar in asta privinta si exceptiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusa gentilete in modul cum o femeie ce iubeste si care e totodata inocenta, timida, trebuie sa se apropie de un barbat sau ursuz, cine stie prin ce, sau si mai pudic si mai copil decat ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane, de femei a caror experienta este calauza amorului, ci tocmai de agresiunea inocentei femeiesti. De aceea sculptez acum tocmai pe peretele cel mai alb pe Aurora si Orion. stii ca tanara Aurora rapeste pe Orion, de care se-namorase insasi cruda si virgina Diana si-l dusese in insula Delos. in fata lui Orion exprim acel fond de intuneric si mandrie care-l vezi mai in fata tuturor tinerilor, in Aurora acea veselie nestingibila a fetelor tinere, -a sculpta agresiunea in o asemenea fata este greu... Un lucru-mi pare ciudat. Dupa orele care in amor se numesc pastoresti ramane in om o profunda descurajare si tristete, ba sustin chiar ca in acele momente omul e mai capabil de sinucidere, ba mai nepasator fata cu moartea decat orisicand. Gasesc pe de alta parte ca un tanar nesedus e mai greu de a seduce decat o fata, si ca biata Venus trebuie sa-si fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister in aceasta aversiune inainte, in tristete dupa placere. Dar eu nu-l pricep.
Umblu la scoala. stii la cine: la albinele mele. Am parerea cum ca toate ideile ce plutesc pe suprafata vietii oamenilor sunt creatii ce arunca o manta pe un corp ce se misca. Ele sunt altceva decat miscarea corpului insusi, desi atarna de la ea. Mai intai statul albinelor. Ce ordine, maiestrie, armonie in lucrare. De ar avea carti, jurnale, universitati, ai vedea pe literati facand combinatii geniale asupra acestei ordine s-ai gandi ca-i faptura inteligentei, pe cand vezi ca nu inteligenta, ci ceva mai adanc aranjeaza totul cu o simtire sigura, fara gres. Apoi coloniile. in toata vara vedem cate doua sau trei generatii colonizandu-se din statul matern, si ceea ce ne bucura este lipsa de fraze si rezonamente cu care la oameni se-mbraca aceasta emigrare a superfluentei locuitorilor. Apoi revolutiile. in tot anul o revolutiune contra aristocratiei, a curtizanilor reginei — minus contractul sotial, oratiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul divin si dreptul natural. Cinis et umbra sumus.
Dar, vei raspunde, parinte, duci idei si cugetari in natura dupa analogia imprejurarilor omenesti, judeci asadar organizatiunile de stat ale animalelor numai intrucat le vezi asemanatoare cu cele omenesti si incifrezi lumea noastra in lumea lor. Nu. Oamenii insii duc o viata instinctiva. De obiceiuri si institutiuni crescute pe temeiul naturii se lipesc religiuni subiective, fapte rele si mizerabile, insa foarte cu scop si tocmai acomodate cu stramtoarea de minte a celor mai multi oameni. Asta merge multa vreme astfel. Te nasti, te-nsori, faci copii, mori, tocmai asa ca la animale, numai ca-n loc de ulita satului, unde paradeaza donjuanii patrupezi, exista la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimute cu monoclu mirosind femelele. si astfel trec multe bucati de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ti se argumenteaza excelenta acestei lumi, si mori apoi, fara ca cineva sa mai intrebe dupa acea musca care, ca invatat, a produs maculatura stiintifica, ori, dupa imprejurari, a predicat, a agitat republican s.a.m.d. si poate ca din cand in cand ti-vin momente de luciditate in care privesti ca trezit din somn si vezi deodata cu mirare c-ai trait intr-o ordine de lucruri strict organizata, fara ca s-o stii sau s-o vrei aceasta. si aceasta minte, care in turburea si pustia impingere si lupta a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din cand in cand cate o fulguratiune de luciditate, aceasta lecuta de nonsens sa vorbeasca si ea? Sa aiba vo influenta, sa insemneze ceva, sa incifreze ceva in natura, ea care nu-i decat o incifratiune a aceleiasi naturi? Nici vorba macar.
Astfel vedem in marile migratiuni ale popoarelor,unde fii minoreni ieseau din tara pe cand stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu explicarile ce se dau faptelor, ci faptele insile sunt adevarul.
Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept ori de stat nu sunt decat tot atatea pledoarii ingenioase ale mintii, al acestui advocatus diaboli care e silit de vointa ca sa argumenteze toate celea. Acest mizerabil avocat e silit sa puie toate intr-o lumina stralucita si, fiindca existenta este in sine mizerabila, el e nevoit sa impodobeasca cu flori si c-o aparenta de profunda intelepciune mizeria existentei, pentru a insela in scoala si in biserica pe tucanii cei mici, care intra abia in scena, asupra valorii vietii reale. Pentru lucratorii statului onoarea, pentru soldati gloria, pentru principi stralucirea, pentru invatati renumele, pentru prosti cerul, si astfel o generatiune inseala pe cealalta prin acest advocatus diaboli mostenit, prin acest sclav silit la siretie si sofisme, care aicea se vaiera ca popa, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamenteaza ca avocat, dincolo taie fete mizerabile ca cersitor. Acest din urma o face pentr-un pahar de vin ce-l are in petto, altul pentr-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroana, dar la toti in esenta este aceeasi, un moment de betie.
Iata ce invat eu de la dascalii mei, de la albine — in scoala la ele vad ca suntem umbre fara vointa, automati care facem ceea ce trebuie sa facem si ca, pentru ca jucaria sa nu ne dezgusteze, avem aceasta mana de creieri care ar vrea sa ne dovedeasca ca intr-adevar facem ce voim, ca putem face un lucru sau nu... Aceasta-i o inselare de sine in care multimea de probabilitati e confundata cu ceea ce suntem siliti a face.
Viata interna a istoriei e instinctiva; viata exterioara, regii, popii, invatatii, sunt lustru si fraza si, cum de pe haina de matasa pusa pe un cadavru nu poti cunoaste in ce stare se afla, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poti cunoaste cum sta cu istoria insasi.
Eu, multamita naturii, m-am dezbracat de haina desertaciunii. stiu ca tu esti pan-acum frate laic. Nu te calugari, copilul meu... nu te preface in rasa si comanac din ceea ce esti, un baiat cuminte. Am fost sihastru, nu calugar. As vrea ca cineva sa-mi ieie locul in aceasta sihastrie, caci sunt batran si poate curand sa-mi bata ora mantuirii. Vina tu, dar numai dupa ce voi muri... pe cat traiesc scuteste-ma si tu. Am trebuinta de singuratate. Batranetea este o moarte inceata, ce incet bate inima mea acum, ce iute batea inainte de 60 de ani... Lume, lume! si intr-o zi va bate din ce in ce mai incet, apoi va inceta, caci s-a sfarsit undelemnul candelei. stiu ca n-am sa simt c-am sa mor. Va fi o trecere molcoma si fireasca, de care nu ma tem. Voi adormi... de nu m-as trezi numai iar... iti sarut fruntea,
Euthanasius
Cezara
Cezara - Partea a-II-a
Cezara - Partea a-III-a
Cezara - Partea a-IV-a
Cezara - Partea a-V-a
Cezara - Partea a-VI-a
Cezara - Partea a-VII-a
Cezara - Partea a-VIII-a
Aceasta pagina a fost accesata de 4753 ori.
