Cezara - Partea a-VII-a
de Mihai Eminescu
Ieronim se-ntinsese pe patu-i si dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereasta spre a se uita cum luna apunea in rau, facand pareca din suprafata lui un drum moale si luminos, cand auzi batand incet in usa. El se scula si deschise. Era pictorul.
— Tinere, zise el, trebuie sa fugi cat mai in graba din oras.
— De ce?
— Ai omorat pe Castelmare.
— stiu.
— stii. Dar ceea ce nu stii poate e ca el e nepotul si mostenitorul lui podestŕ din acest oras, ca duelele sunt oprite si ca poti ajunge la spanzuratoare.
— Ei si?
— Ei si? De unde-ai invatat acest limbagiu, Ieronim, adaose batranul molcom, copilul meu! Mi-ar parea rau de capul tau atat de frumos. Afara de-aceea mai ai o consideratie... Iat-o.
El ii dete o hartie mazgalita in linii strambe. Acesta o deschise.
Cezara catra Ieronim
Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. inabusit de sange, au zis oamenilor sa-l aduca la noi. A povestit tot, cui ii datoreste rana sa. Fugi... te rog! Pot sa te urmareasca inca-n asta noapte. Ce-i si mai trist: contele voieste sa se logodeasca cu mine in starea in care se afla si nu am nici o putere de-a rezista!... Dar te iubesc. Crede ca nu voi supravietui nenorocirea mea. Ramaind aici, nu m-ai scapa, ci m-ai face numai sa mor de ingrijire... paserea mea! Fugi, si poate ca... ah! unde-i o speranta de care sa ma tin?... nu vezi ca nu stiu ce sa-ti zic... ti-as zice: vino la mine, si nu pot. Spune-mi: sa te pierd, pentru a te mai vedea o data? Nu! Fugi, Ieronim; poate ca vro intamplare neprevazuta sa ma pastreze pentru tine... poate contele sa moara... ii doresc moartea... te iubesc! Nu, nu! nu crede ca te iubesc intr-atat incat sa-ti zic sa ramai...
Adio... dragutul meu! Cezara
Ieronim s-arunca mantia pe umeri si ei mersera pe tarmul raului, unde Francesco ii dadu barca lui. El imbratosa pe batranul amic, desprinse barca de tarm, se sui si pluti in josul raului pana ce, ajungand pe luciul inalt al marii, el arunca carma si lopeti in apa, se culca in barca sub cerul ce-si ridica instelata sa maretie, si astfel — un graunte plutitor pe aria nemarginita a apelor — adormi adanc.
A doua zi soarele era sus cand isi deschise ochii. El vazu ca barca lui se-ntepenise intre niste stanci de piatra... Soarele stapanea cerul si umplea sanul marii cu lumina. La malul continental el vazu rasarind din stanci padurene o manastire veche prin ale carei colonade de piatra sura, in cerdac, umblau cu pas regulat si incet calugarite. O gradina unita cu murii manastirei se-ntindea pana jos la poalele marii, care se misca urcandu-si apele pana langa un boschet de chiparos si roze tainuit in ponorarea unei stanci, ca un azil de scaldatoare.
El se desculta si, sarind de pe-o piatra pe alta, cerceta stancosul sau imperiu. El dadu de un izvor de apa vie si dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei pesteri. Intra in pestera... o racoreala binefacatoare il cuprinse pe el, pe care soare-l arsese in somnu-i... merse mereu inainte... pestera se lungea din ce in ce si devenea tot mai intunecoasa. Deodata vazu ca o zare de senin, dar ii paru ca-i scapara. Vazand insa ca ea nu pierea, el s-apropie si vazu o borta, cat ai baga mana, care corespundea undeva... se uita pe ea... vazu tufisuri mari si-i veni un miros adormitor de iarba. El cerca sa mareasca borta cu puterea mainilor, dar era un granit greu de inlaturat: numai un bolovan mare paru ca se misca. El il urni, bolovanul se intoarse ca-n tatani si lasa o mica intrare pe care o putea trece tarandu-se. El intra repede, impinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mica cu pietre si pamant si, cand isi intoarse privirea ca sa vada unde intrase, ramase incremenit de frumusetea privelistii.
Stanci uriesesti si cenusii erau zidite de jur imprejur una peste alta pan-in ceruri si-n mijlocul lor se adancea o vale, o gradina de vale cu izvoare, in mijloc c-un lac si-n mijlocul lacului o insula pe care stateau in siruri lungi stupii unei prisaci mari.
— E insula lui Euthanasius, gandi el uimit si pasea incet, minunandu-se la fiecare pas. Pana si insectele erau imblanzite in acest rai. Fluturi curiosi, albastri, auriti, rosii ii acoperira parul lui lung si negru, incat capul lui parea presarat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sarbatori murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba ii ajungea pana la piept, mazarichea punea laturi inflorite picioarelor... o caldura, un miros voluptos patrundea raiul. El s-apropie de lac si, trecandu-l pe unde era vad, veni in insula. Albinele inconjurara bazaind pe noul si tanarul imparat al raiului. S-apropie de pestera ce stia ca trebuie sa fie pe aceasta insula; o gasi intr-adevar sculptata-n piatra, gasi dalta si uneltele de sculptura, patul, un ulcior cu apa; dar batranul lipsea. Pe o mescioara era o foaie scrisa.
"Simt ca maduva mea devine pamant, ca sangele meu e inghetat si fara cuprins ca apa, ca ochii mei abia mai reflecteaza lumea-n care traiesc. Ma sting. si nu ramane decat urciorul de lut in care au ars lumina unei vieti bogate. Ma voi aseza sub cascada unui parau; liane si flori de apa sa incunjure cu vegetatia lor corpul meu si sa-mi stratese parul si barba cu firele lor... si-n palmele-mi intoarse spre izvorul etern al vietii, "soarele", viespii sa-si zideasca fagurii, cetatea lor de ceara. Raul curgand in veci proaspat sa ma dizolve si sa ma uneasca cu intregul naturii, dar sa ma fereasca de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani intregi sub torentul curgator, ca un batran rege din basme, adormit pe sute de ani intr-o insula fermecata".
Ieronim privi peretii sculptati cu scene de amor, vazu carti vechi si scrieri multe pe politele unui dulap razimat de-un perete si, mirosind apa din ulcior, vazand ca ea-i rasuflata si bahnita, presupuse ca batranul trebuia sa fi murit. Astfel el, mostenitorul firesc al acestui locas de pace, a acestei gradini inchise ca o odaie, rascoli cartile, care erau toate alese si-i promiteau multa petrecere; scrierile mosneagului, in care fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adanc si fericit si a caror rezonanta era atat de mare incat fiecare constructie trezea o lume de cugetari si analogii in capul tanarului. intr-adevar, se familiariza in curand cu micul lui imperiu, era ca acasa, ingrijea de straturile gradinii si de stupi, umbla ca o caprioara salbatica prin tufariile si ierburile insulei. Adesea in noptile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o panza de in — s-atunci natura intreaga, murmurul izvoarelor albe, vuirea marii, maretia noptii il adanceau intr-un somn atat de tare si fericit, in care traia doar ca o planta, fara durere, fara vis, fara dorinta.
Cezara
Cezara - Partea a-II-a
Cezara - Partea a-III-a
Cezara - Partea a-IV-a
Cezara - Partea a-V-a
Cezara - Partea a-VI-a
Cezara - Partea a-VII-a
Cezara - Partea a-VIII-a
Aceasta pagina a fost accesata de 4158 ori.
