Cezara - Partea a-VIII-a
de Mihai Eminescu
In ziua-n care era sa se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatal ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie in mijlocul paharelor si a comesenilor sai. Cand ea-l vazu intins pe pat, genele inca deschise peste ochii sticlosi, gura plina de spume, ea se razima de bolta unei feresti si privi dezgustata asupra acelui cadavru care nu-si traise decat sie si care, spre a-si implini patime care aveau sa aiba acest sfarsit, era s-o vanda pe ea, chipul de Madona, omului pe care-l ura mai mult in lume.
Cand Castelmare se prezenta, incepu s-o mangaie:
— Contesa, zise el, parintele d-tale a murit si ai ramas fara alt sprijin in lume decat mine, viitorul d-tale barbat.
— Ba si fara acesta, zise ea, caci d-ta ai incetat de-a fi viitorul meu barbat — sau cel putin anul meu de doliu au departat aceasta fericita perspectiva. Vei bate iar la usa mea dupa un an.
Castelmare iesi nemultumit, aruncandu-i o ultima privire de ura neimpacata. Francesco o sfatui de-a parasi orasul, unde era expusa urmaririlor crudului ei adorator, si sa se retraga la o manastire de calugarite in apropiere de cateva ore — unde ea se si duse dupa inmormantarea tatalui ei.
Ea slabise de grija, sarmana copila... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cat ca barca lui Francesco, in care el se pornise pe mare, se gasise sfaramata la tarmuri, astfel incat ea-l crezu inecat, mort de mult.
in murii linistiti ai manastirii ea se regasi pe sine insasi. Chilia ce i se dedese era cu fereasta-nspre gradina si mare; si adesea, tragand zavorul la usa ca sa nu fie suparata de intrarea nimanui, ea privea ore intregi la inmiirea undelor departate ce se pierdeau in orizon, la pravalatica gradina, frumoasa si salbatacita, care-si inradacinase hatisurile si arborii pana langa tarm; sau alte dati, pierzandu-se printre aleile umbroase, ea plivea firele de iarba de pe carare sau se ascundea intr-un boschet aproape de tarm, in care sedea ore intregi, adancita in dorul ei fara de speranta.
in zile calde ea se dezbraca si, lasandu-si hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, aratare de zapada in care tanara delicatete, dulcea moliciune a copilariei era intrunita cu frumusetea nobila, coapta, suava, pronuntata a femeii. Prin transparenta generala a unei pieliti netede se vedeau parca vinele viorii si cand piciorul ei atinge marea, cand simte apele muindu-i corpul, surasul sau devine iar nervos si salbatec, cu toata copilaria ei; in lupta cu oceanul batran ea se simte reintinerind, ea surade cu gura inclestata de energie si se lasa imbratosarii zgomotoase a oceanului, taind din cand in cand cu bratele albe undele albastre, inotand cand pe-o coasta, cand pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.
incepuse a insera si ea iar se lasa amorului ei cu marea, iar suradea in fata valurilor cu acea intensiva si dulce voluptate. isi golise gatul ei de ninsoare, isi despletise parul pe umerii rotunzi si pe sanii crescuti in sete de amor, pana ramase goala si frumoasa ca o statua antica, avand inaintea acestei din urma avantajul vietii, acea pielita calda, dulce, neteda care lasa urme dac-o atingeai. S-arunca in mare si incepu sa-noate, puindu-si drept tel de ajuns niste stanci ce le vedea un sfert de ceas departe de tarm.
Undele linistite o duceau si in curand ajunse la stancile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, rezemandu-si mainile de peretii de piatra, ajunse la o pestera din care curgea sfasiat si stralucind un izvor, intra mergand de-a lungul paraului si deodata o panorama cereasca se deschise ochilor ei...
"D-zeule! ce rai! gandi ea — voi sta aici putin". Ea merse-nainte prin iarba care, calda si mirositoare, ii gadila corpul, s-arunca in lacul limpede ca lacrima, a carui apa o facea mai sa adoarma, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonita de fluturi si albine... Era nebuna, ca un copil ratacit intr-o gradina fermecata de basme. in urma, vazand ca soarele se-nclinase, ea se intoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei cand nu vazu nici o iesire.
Ce sa faca? Cu gandul ca s-a ratacit isi mai primbla ochii de jur imprejur... nicaieri o iesire...
"Ah! gandi, si ce-ar fi de as petrece o noapte in acest rai fermecat? Cine ma vede si cine ma stie?"
. . .
Se facuse noaptea. Stelele mari si albe tremurau pe cer si argintul lunii trecea, sfasiind valurile transparente de nouri ce se-ncreteau in drumu-i. Noaptea era calda, imbatata de mirosul snopurilor de flori; dealurile straluceau sub o panza de neguri, apa molcoma a lacului ce-nconjura dumbrava era poleita si, tremurand, isi arunca din cand in cand undele sclipitoare spre tarmii adormiti. si-n mijlocul acestei feerii a noptii lasate asupra unui rai inconjurat de mare trecea Cezara ca o-nchipuire de zapada, cu parul ei lung de aur ce-i ajungea la calcaie... Ea mergea incet... Toate visele, toata incantarea unei aromate nopti de vara ii cuprinsese sufletul ei virgin... ar fi plans! isi aducea aminte de amantul ei si-i parea ca-i Eva-n paradis, singura cu durerea ei. Ea veni langa lac si vazu carare de prund pe sub apa. incepu sa treaca si apa fugea rotind imprejurul gleznelor ei... Ea se uita l-acea dumbrava incantata... o dorinta de fericire ii cuprinse sanul... era atat de insetata de amor ca copilul cel tanar si fraged, buzele ei erau uscate de dorinta unei sarutari, cugetarea ei era impatimita ca un strat cu florile pe jumatate vestezite de arsita. Cand ajunse in dumbrava umbra mirositoare a arborilor nalti arunca un reflect albastru asupra pielitei ei, incat parea o statua de marmura in lumina viorie... Deodata ea vazu prin arbori o figura de om... gandea ca-i o inchipuire a ei, proiectata pe mrejele de frunze... si acel chip lua din ce in ce conture mai clare... era el.
"Ah! gandi ea zambind, ce nebuna sunt... pretutindenea el, in frumusetea noptii, in tacerea dumbravilor"... El s-apropie... El credea asemenea ca are-o-nchipuire aievea inaintea lui... O privi lung, se privira lung.
Cand ii lua mana... ea tipa.
— Cezara, striga el, cuprinzand-o-n bratele lui... Cezara! esti o inchipuire, un vis, o umbra a noptii zugravita cu zapada luminii de luna? Sau esti tu? tu?
Ea plangea... nu putea raspunde. Se credea nebuna, credea ca-i vis, s-ar fi vrut numai ca vecinic sa tie acel vis.
— Tu esti? Chiar tu? intreba ea cu glasul inecat caci toata cugetarea ei se-mprospatase, toate visele ei reveneau splendide si doritoare de viata... Ea nu se mai satura privindu-l... si uitase starea in care era
. . .
Cezara
Cezara - Partea a-II-a
Cezara - Partea a-III-a
Cezara - Partea a-IV-a
Cezara - Partea a-V-a
Cezara - Partea a-VI-a
Cezara - Partea a-VII-a
Cezara - Partea a-VIII-a
Aceasta pagina a fost accesata de 4300 ori.
