Sarmanul Dionis- Partea a-II-a
de Mihai Eminescu
Dar in asta sara Dionis era vesel fara sa stie de ce. La capetelul de lumanare ce sta in gatul garafei cu ochiul ros si bolnav, el deschise o carte veche legata cu piele si roasa de molii — un manuscript de zodii. El era un ateist superstitios — si sunt multi de acestia. Initialele acestei carti cu buchii erau scrise ciudat cu cerneala rosie ca sangele, caractere slave de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare. O astrologie mai mult de origine bizantina, bazata pe sistemul geocentrist, sistem care admite pamantul de centrul arhitecturii lumesti si pe om de creatura pentru a carui placere Dumnezeu ar fi facut lumea. Titlul era scris si latineste: „architecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium” — invatatura despre a lumii oranduiala dumnezeiasca dupre cum toate pentru pamant a fi zidite se arata de catre induratul Dumnezeu — de pe grecie pe romanie talcuita cu adaugire a inraurintei zodiilor asupra vietii omenesti. si cu o dedicatiune: „celui intru fiinta sa nemarginit, intru fapturile manurilor sale minunat Dumnezeu spre vecinica lauda afierosita.” Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumesti imaginare, pe margini cu portretele lui Platon si Pitagora si cu sentinte grecesti. Doua triunghiuri crucise inconjurate de sentinta: „Director coeli vigilat noctesque diesque, qui sistit fixas horas terrigenae.” Constelatiuni zugravite cu ros, calcule geometrice zidite dupa o inchipuita si mistica sistema, in urma multe talcuiri de visuri, coordonate alfabetic — o carte care nu lasa nimic de dorit pentru a aprinde niste creieri superstitiosi, dispusi la o asemenea hrana. La sfarsitul cartii era zugravit Sf. Gheorghie in lupta cu balaurul — draga doamne simbol ce infatisa adevarul nimicind nestiinta. Aurul de pe spata legaturii de piele se stersese pe alocurea si licurea pe la altele ca stropit cu peteala. Cu coatele asezate pe masa si cu capul in maini, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, pana ce capetelul de lumina incepu a agoniza fumegand. Se stinse. El isi apropie scaunul de fereastra, pe care o deschise si, la lumina cea palida a lunii, el intorcea foaie cu foaie uitandu-se la constelatiunile ciudate. Pe o pagina gasi o multime de cercuri ce se taiau, atat de multe incat parea un ghem de fire ros sau un painjinis zugravit cu sange. Apoi isi ridica ochii si privi visand in fata cea blanda a lunii
— ea trecea frumoasa, clara pe un cer limpede, adanc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Parea ca deasupra mai sunt o mie de ceruri, parea ca presupusa lor fiinta transpare prin albastra-i adancime... Cine stie — gandi Dionis — daca in cartea aceasta nu e semnul ce-i in stare de a te transpune in adancimile sufletesti, in lumi care se formeaza aievea asa cum le doresti, in spatii iluminate de un albastru splendid, umed si curgator.
in fata locuintei lui Dionis se ridica o casa alba si frumoasa. Dintr-o fereastra deschisa din catul de sus el auzi prin aerul noptii tremurand notele dulci ale unui clavir si un tanar si tremurator glas de copila adiind o rugaciune usoara, pare ca parfumata, fantastica. El isi inchise ochii ca sa viseze in libertate. I se paru atunci ca e intr-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra caruia licarea o luna fantastica si palida ca fata unei virgine murinde. E miaza-noapte. Pustiul tace, aerul e mort si numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca sa vada pe un nor de argint, in naltul cerului, un inger alb, ingenuncheat, cu mainile unite, care canta o rugaciune divina, adanca, tremuratoare: rugaciunea unei vergine. intredeschise ochii si vazu prin fereastra arcata si deschisa, in mijlocul unui salon stralucit, o juna fata muiata intr-o haina alba, infiorand cu degetele ei subtiri, lungi si dulci clapele unui piano sonor si acompaniind sunetele usoare a unor note dumnezeiesti cu glasul ei dulce si moale. Parea ca geniul divinului brit Shakespeare expirase asupra pamantului un nou inger lunatec, o noua Ofelia. inchise iar ochii pana ce, recazut in pustiul cel lung, palatul alb se confunda cu nourul de argint si juna fata cu ingerul in genunchi. Apoi, strangand ochii silit si tare, a inecat visul sau in intuneric, n-a mai vazut nimic, ci auzea disparand, ca o suvenire intunecata, rugaciunea unei vergine. Muzica incetase de mult si el, cu totul in prada impresiunii sale, tinea inca ochii strans inchisi. Cand se destepta din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisa, in salon intuneric si sticlele ferestrei straluceau ca argintul in alba lumina a lunii. Aerul era blond si varatic, iar razele lunii, patrunzand in camera lui Dionis, izbeau fata sa palida si umpleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusa melancolie. „Da — repeta el incet ideea lui fixa
— sub fruntea noastra e lumea — acel pustiu intins — de ce numai spatiul, de ce nu timpul, trecutul”. Privi din nou la painjinisul de linii rosii — si liniile incepura a se misca. El puse degetul in centrul lor -o voluptate sufleteasca il cuprinse — mai intai i se paru c-aude soptirea acelor mosnegi batrani care, pe cand era mic, ii povesteau in timp de iarna, tinandu-l pe genunchi, povesti fantastice despre zane imbracate in aur si lumina, care duc limpedea lor viata in palate de cristal — si pare c-a fost ieri, ieri pare ca-si incalcea degetele in barba lor alba si asculta la graiul lor intelept si soptitor, la cumintia trecutului, la acele vesti din batrani. El nu se mai indoia... de o mana nevazuta el era tras in trecut. Vedea rasarind domni in haine de aur si samur, ii asculta de pe tronurile lor, in invechitele castele, vedea divanul de oameni batrani, poporul entuziast si crestin undoind ca valurile marii in curtea Domniei — dar toate erau inca amestecate.
si liniile semnului astrologic se miscau cumplit ca serpi de jaratic. Tot mai mare si mai mare devenea painjinul.
— Unde sa stam? auzi el un glas din centrul de jaratic al cartii.
— Alexandru cel Bun! putu el sopti cu glasul apasat, caci bucuria, uimirea ii strangea sufletul si... incet, incet painjinisul cel ros se largi, se diafaniza si se prefacu intr-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o campie cosita, fanul cladit mirosea, cerul de inserare era deasupra-i albastru, limpede, adanc, nouri de jaratic si aur umpleau cu ostirile lor cerul, dealurile erau incarcate cu sarcini de purpura, paserile-n aer, oglinzile raurilor rumene, tremuratorul glas al clopotului umplea sara chemand la vecernie, si el? — el — ce imbracaminte ciudata! O rasa de siac, un comanac negru — in mana lui cartea astrologica. si ce cunoscute-i pareau toate. El nu mai era el. I se parea atat de firesc ca s-a trezit in aceasta lume. stia sigur cum ca venise in camp ca sa citeasca, ca citind adormise. Camera obscura, viata cea trecuta a unui om ce se numea Dionis, ciudat — el visase! „Ah! gandi el — cartea mea mi-a facut sotia asta, in urma citirii ei am visat atatea lucruri extraordinare. Ce lume straina, ce oameni straini, ce limba, parca era a noastra, dar totusi straina, alta”... Ciudat! Calugarul Dan se visase mirean cu numele Dionis... pare ca se facuse in alte vremi, intre alti oameni! Ciudat! „Ah mestere Ruben, zise el zambind — cartea ta intr-adevar minunata este!... numai de n-ar ameti mintea; acuma simt eu, calugarul, ca sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea-l face sa uite ca a mai trait. Bine zici, mestere Ruben, ca egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum ca in sufletul nostru este timpul si spatiul cel nemarginit si nu ne lipseste decat varga magica de a ne transpune in oricare punct al lor am voi. Traiesc sub domnia lui Alexandru-voda s-am fost tras de-o mana nevazuta in vremi ascunse in viitorul sufletului meu. Cati oameni sunt intr-un singur om? Tot atatia cate stele sunt cuprinse intr-o picatura de roua sub cerul cel limpede al noptii. si dac-ai mari acea picatura, sa te poti uita in adancul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu tari si popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisa pe ea — un univers intr-o picatura trecatoare. Ce adanc e evreul acesta”! — gandi el in sine despre dascalul Ruben.
El se scula din iarba cu cartea cea veche in mana. Departe, muntii cu fruntea incununata de codri, cu poalele pierdute in vai cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi si plini pare-ca de vijelie treceau pe cerul adanc albastru; prin ei muntii ridicau adancuri si coaste-n risipa, stanuri negre si trunchete despicau pe ici pe colo negurile si un brad se inalta singur si detunat pe-un varf de munte in fata soarelui ce apunea. Cand soarele intra in nouri, ei parura rosii si vineti, tiviti cu aur ce lumina dinapoia lor. ingropau in gramezi de arcuri inalte, de spelunci adanci, suite una peste alta, lumina cerescului imparat, si numai din cand in cand, sfasiindu-se, se revarsa prin negrele lor ruine lacuri de purpura. Apoi, incet, se risipira in creti vineti, soarele cadea la vale si parea pe varful bradului singuratec ca o frunte in raze pe umeri negri, apoi cobori printre crengi de par un cuib de rubin intre ramuri, apoi, dupa trunchiul gros, arunca dungi rumene pe stanurile muntilor si facea ca ei sa-si aprinda jaraticul de argint al fruntilor lor
— pana ce se cufunda cu totul dupa munte, care sta negru si nalt, zugravindu-si in aerul albastru marginile lui tivite cu rosata. insereaza incet, stelele mari izvorasc pe albastrele lanuri ale cerului si tremura voluptos in aerul moale si clar al serii si armonia campeneasca umple sara cu miile ei de glasuri, toate deosebite si toate contribuind la dulcea si voluptoasa somnorosie a lunii.
Prin lumea rumena de apunerea frumoasa trece calugarul nostru, neluand parte la fermecata stare a firii, plin inca de impresiunile ciudatei sale intamplari. De departe se vad turnurile stralucitoare ale bisericilor Iasilor, casele frumos varuite, cu stresine vechi peste care varsa o viorie lumina rasaritoarea luna. El isi grabi pasii, pana ce intra in targ. O ulita stramta, cu case vechi si harbuite a caror caturi de sus erau mai largi decat cele de jos, asa incat jumatatea catului de sus se razima pe stalpi de lemn si numai jumatate pe cel de jos, cerdacuri inalte, inaintite sub sandramale lungi, apasate, pline de muschi negru-verde; iar in cerdacuri sed batranii vorbind de ale lor; fetele tinere ivesc fetele rumene ca marul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna revarsa cate-o dunga lunga si ingusta in umbra ulitei, pe ici pe colo trece cate-un om suierand — incet, incet ulitele adorm, obloanele se-nchid, lumanarile se sting, paznicii de noapte trec cu capetele infundate in mantale albe, si calugarul nostru trece ca o umbra aspru-zugravita prin lungile si intunecoasele ulite.
El se opri inaintea unei case ce se ridica izolata in mijlocul unei ograzi pustii. Prin crapaturile obloanelor inchise se zarea lumina. Casa era c-un acoperamant tuguit, peretii erau de piatra mica ca ceea cu care se pietruiesc fantanele si orice tencuiala cazuse de pe ele, incat parea o bucata din ruina unei cetatui. Obloanele erau mult mai largi decat ferestrele cele inguste, si la un cerdac tinut in aer de stalpi de zid in patru muchi[i] duceau dintr-o lature niste scari nalte, care ajungeau la jumatatea intregii inaltimi a casei. Nici un copac, nici un acaret pe langa casa; ograda cea mare cu iarba ei uscata se-ntindea galbuie in luna si numai o fantana isi misca gemand cumpana ei in vant. El sui iute scarile si batu tare in usa tinzii. in tinda rasunara pasi.
— Cine-i? intreba un glas adanc, dar linistit.
— Eu, Dan. Usa se deschise si drept in fata lui Dan se ivi un om nalt, cu barba lunga si sura, cu fruntea mare, iar pe crestet avea un fes mic, asemenea iarmurcei jidovesti. El intinse calugarului mana si-l duse-n odaie. in dulapuri vechi de lemn simplu erau carti vechi legate in piele, cranii de oameni si paseri impaiete pe politele din perete, un pat si o masa pline cu pergamente si hartii; iar in atmosfera, grea de mirosul substantelor inchise in fiole, faclia arunca o lumina turbure, rosie, galbena si somnoroasa.
Maistrul Ruben era un batran de o antica frumusete. O frunte nalta, plesuva, incretita de gandiri, ochii suri, boltiti adanc in capul cel intelept, si barba lunga, care curgea de sub adancii umeri ai obrazului pana pe pieptul intotdeauna cam plecat, ii da aratarea unui intelept din vechime. Aratarea lui era linistita — dar nu blanda; numai in imprejurul gurii musculoase se vedea o dulceata amarata de indoieli. El este un evreu invatat, pribegit din Spania in Polonia, unde insa, neputand fi invatator public, pentru ca ramasese in legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascal de matematica si filozofie la Academia din Socola. Calugarul Dan e unul din scolarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben, care-i impartaseste toate indoielile, dar si toate descoperirile lui tainuite. inteleptul evreu se uita cu oarecare curiozitate la fata visatoare a lui Dan.
— Ei?
— Pe deplin asa cum mi-ai spus-o, dascale — zise Dan — azi sunt incredintat ca vremea nemarginita este faptura a nemuritorului nostru suflet. Am trait in viitor. iti spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiti in mine — unul, calugarul Dan, care vorbeste cu tine si traieste in vremile domniei lui Alexandru-voda, altul cu alt nume, traind peste cinci sute de ani de acum inainte.
— in sir, raspunse Ruben, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simtire intunecata pentru pastrarea si marirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc in stranepoti... si asta-i deosebirea intre D -zeu si om. Omul are-n el numai [in] sir fiinta altor oameni viitori si trecuti. D-zeu le are deodata toate neamurile ce or veni si ce au trecut; omul cuprinde un loc in vreme. D-zeu e vremea insasi, cu tot ce se-ntampla-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a carui ape se intorc in el insusi, ori asemenea rotii ce deodata cuprinde toate spitele, ce se-ntorc vecinic. si sufletul nostru are vecinicie-n sine — dar numai bucata cu bucata. inchipuieste-ti ca pe o roata miscata-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata invartindu-se, dar numai in sir, pe cand roata chiar in aceeasi clipa e in toate locurile cuprinse de ea.
— Sunt incredintat, dascale, in privinta vremii, dar nemarginirea — spatiul?
— Tot ca vremea, bucata cu bucata poti fi in orice loc dorit, pe care n-o poti parasi neumpluta. stii ca in puterea unei legi: Nu este spatiu desert. Dar este un mijloc pentru a scapa de aceasta greutate... o greutate impusa de trecatorul corp omenesc. Ai vazut ca in om e un sir nesfarsit de oameni. Din acest sir lasa pe unul sa-ti tie locul pe cata vreme vei lipsi din el. Se intelege ca acesta nu va putea fi intreg caci, intreg fiind, ti-ar nega existenta ta. in fapta insa, omul cel vecinic, din care rasar tot sirul de oameni trecatori, il are fiecare langa sine, in orice moment — il vezi, desi nu-l poti prinde cu mana — este umbra ta. Pe o vreme va puteti schimba firile — tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da tie firea ei cea vecinica, si, ca umbra inzestrata cu vecinicie, capeti chiar o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta... se-ntelege, implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise in cartea ce ti-am imprumutat-o.
— Mestere Ruben, oare cand voi ajunge sa pricep adancimea ta?
— Adancimea mea tu o ai in tine, numai inca nedescoperita. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic daca n-ai fi de firea mea? Crezi ca te-as fi ales de discipol al meu de nu te stiam vrednic si adanc? Tu esti ca o vioara in care sunt inchise toate cantarile, numai ele trebuiesc trezite de-o mana maiastra, si mana ce te va trezi inauntrul tau sunt eu.
— Daca in aceasta sara as incerca sa ma duc intr-un spatiu zidit cu totul dupa voia mea...?
— Vei putea-o... caci il ai in tine, in sufletul tau nemuritor, nesfarsit in adancimea lui. Pe fila a saptea a cartii stau toate formulele ce-ti trebuiesc pentru asta. si tot la a saptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai departe. Se-ntelege ca atunci trebuie sa ne despartim pentru totdeauna; caci, in spatii dorite, ziua va fi secol, si cand te vei intoarce nu vei mai gasi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care insa usor il vei gasi — numai poate el nu te va cunoaste, poate va fi pierdut tainele invataturii lui si va fi om ca toti oamenii.
Sarmanul Dionis
Sarmanul Dionis- Partea a-II-a
Sarmanul Dionis- Partea a-III-a
Sarmanul Dionis- Partea a-IV-a
Sarmanul Dionis- Partea a-V-a
Aceasta pagina a fost accesata de 4057 ori.
