Sarmanul Dionis- Partea a-III-a
de Mihai Eminescu
invataturi nu-ti mai dau, caci e de prisos; cand umbra ta, ca umbra inca, va incepe a vorbi, ea va fi atotstiutoare si-ti va spune ce trebuie sa faci; cand te vei muta tu in firea ei, atunci vei fi tu atotstiutor si in orice caz nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi bagat de sama o imprejurare: cartea mea, citind-o in sir, ramane neinteleasa... dar orideunde-i incepe, rasfoind tot la a saptea fila, o limpezime dumnezeiasca e in fiecare sir. Aceasta e o taina pe care nici eu n-o pricep, si se zice ca unui om incredintat despre fiinta lui Dumnezeu nici nu-i poate veni in minte cugetul ascuns in aceasta ciudata numaratoare. in zadar ti-i intreba si umbra... ea nu stie nimic despre aceasta taina. Se zice ca Diavolului inainte de cadere i-ar fi plesnit in minte aceasta obscura idee si de atuncea a cazut. De ti-ar veni in minte sa stii, se risipesc toate dimprejuru-ti, timp si spatiu fug din sufletul tau, si ramai asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Nestiind eu singur aceasta taina, caci, cum am spus, nici nu sunt in stare sa-mi treaca prin minte, nici nu te pot sfatui in aceasta privire.
Ruben isi netezi incet barba si o adanca intristare era scrisa pe fata lui batrana si inteleapta. Dan ii saruta mana. Nu erau sa se desparta pentru totdeauna? Ruben rupse cu degetele mucul cazut al lumanarii si se vazu in lumina vie ca ochii lui erau plini de lacrimi. Amandoi se sculara si Dan s-arunca la gatul lui, plangand ca un fiu ce n-are sa mai vada pe tatal sau.
Dar indata ce iesi Dan, indata ce coborase scarile cu cartea subsuori si ridicand cu mana lunga poala a rasei de siac... casa se prefacu intr-o pestera cu peretii negri ca cerneala, lumanarea de ceara intr-un carbune plutitor in aer, cartile in besici mari de sticla, la gura legate cu pergament, in mijlocul carora tremurau intr-un fluid luminos si vioriu draci mici spanzurati de coarne, care zupaiau din picioruse. Ruben insusi se zbarci, barba-i deveni latoasa si-n furculite ca doua barbi de tap, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si se usca ca un ciotur de copac si, scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: haha! zise, inca un suflet nimicit cu totul! Dracii se strambau razand in besicile lor si se dadeau peste cap, iar Satana isi intinse picioarele lui de cal, rasufland din greu.
— Mult a trebuit pan l-am prins in lat pe acest calugar evlavios, dar in sfarsit... haha... totusi... totusi... are sa-l nimiceasca batranul meu dusman. I-am spus ca nu-i poate veni in minte gandirea tainuita de numaratoarea cartii?... trebui sa-i vie... trebui sa-i vie... Mie de ce mi-a venit? Pentru c-a trebuit sa-mi vie!...
Dan trecea iute printr-o parte de oras in care locuia boierimea. Curtile albe ca argintul, cu cerdacuri si scari a caror scanduri curate si ceruite sclipeau in luna, [erau] pierdute in mijlocul unor pomete; pe marginea ulitei, deasupra zaplazurilor, atarnau cate-o jumatate din ramurile arborilor gradinilor... siruri de nuci cu frunze late, gutai si ciresi... pe ici pe colo se zarea prin verdele intuneric al gradinilor cate o zare galbena prin obloanele inchise... El mergea repede... numai din cand in cand trecea pe langa el cate-un tanar cavaler cu caciula turcaneasca, infasurat in mantaua a carei poala dindarat se ridica de sabia pe care-si lasa mana... pe alte locuri vedea pe cavaleri sarind gardurile si patrunzand prin gradini pana pe sub vo fereasta care se deschidea apoi in fata lunii, lasand sa se iveasca vro umbra alba care-si pleca capul tanar peste cercevele la umbra de sub fereasta. in alt loc unul acatat de gratii facea studii floristice unindu-si buzele cu ale celei fiinte care-si scosese capul prin gratii... Numai pe ici pe colo auzea cainii urland la luna, paznicii de noapte care strigau, ori grupe de cavaleri care veneau de la vro petrecere nocturna. Ei rupeau frunze din crengile atarnate si le aruncau in urma calugarului span si palid... Stele pazeau taria, luna trecea ca un scut de argint prin intunericul nourilor, in aer era aur si in gradine miros s-o umbra adanc viorie, rupta de dungi de lumina alba care trecea prin mreje de frunze ca prin strecuratori de lumina.
El ajunse acasa. El sedea intr-o chiliuta din casele unui boier mare. incet, trecu prin cerdacul cel lung deasupra caruia stresinile iesite erau suspendate de stalpi albi... trecu ca o umbra si, cand intra in chilia lui, rasufla lung. Nu era sa intreprinda un lucru estraordinar?
— intunericul ingreuiat cu miros de rasina a chiliei lui era patruns numai de punctul ros al unei candele care ardea pe o policioara incarcata cu busuioc uscat si flori de sub icoana imbracata cu argint a Mantuitorului. Un greier ragusit canta in soba. El aprinse o lampa neagra, umpluta cu untdelemn; lumina ei fumega palpaind. incet, incet ochiul luminii se rosi... el se aseza la masa... deschise cartea cea veche cu buchile neclare si cu inteles intunecat. Tacerea e atat de mare incat pare ca aude gandirea, mirosul, cresterea chiar a unei garofe rosii si frumoase ce crestea intr-o oala intre perdelele ferestei lui. Privea in peretele afumat la umbra sa proprie, mare si fantastica. Lampa falfaia lunga, ca si cand ar fi vrut s-ajunga tavanul, iar umbra lui... ca o mreaja neagra cu nasul lungit, cu caciula lasata pe ochi, parea ca incepuse o vorbire intinsa cu el. Parea c-o intreaba cugetand... parea ca ea-i raspunde in cugetari desirate... un dialog si cu toate astea, daca voia sa cuprinda realitatea lui, nu era decat un dialog al cugetarilor lui proprii, el cu sine insusi. Ciudat! Aceasta despartire a individualitatii lui se facu izvorul unei cugetari ciudate. El fixa aspru si lung umbra sa... ea, suparata de aceasta cautatura, prinse incet, incet conture pe perete si deveni clara, ca un vechi portret zugravit in oloi. El clipi cu ochii — ea redevenise umbra simpla.
E un moment mare, sa ma cuget mai intai — gandi el — dorit-am de cand sunt ceva pentru mine? numai pentru mine?... Nu. Din rugaciunile mele am lasat-o vreodata pe ea? Din gandirea mea a lipsit ea? Maria? O nu! — De cate ori am dorit vro putere extraordinara, numai pentru ea am dorit. Oh! — s-o duc intr-un pustiu unde sa nu fie nimeni — nimeni decat eu si ea; sa cobor stelele cerului in intinderea alba, ca sa semene cu ostiri de flori de aur si de argint; sa sadesc dumbravi de dafin cu intunecoase carari, cu lacuri albastre si limpezi ca lacrima; ea sa alerge prin cararile tainuite, prefacandu-se a fugi de amorul meu si eu s-o urmaresc... Nu! fara ea ar fi raiul pustiu.
si cine era ea, Maria? Era fiica spatarului Tudor Mesteacan, un inger blond ca o lacrima de aur, mladioasa ca un crin de ceara, cu ochi albastri si cuviosi precum albastru si cuvios e adancul cerului si divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de inchinaciune la fata adancita si palida a calugarului; o vazuse el ades rasarind — o floare in fereasta — si in nopti cu luna el isi lepada rasa si-si punea mantie de cavaler, in care veghea sub sticlitoarele-i feresti... pana ce se deschideau, pana ce se ivea fetisoara ei palida de veghere si de amor, pana ce razele ochilor ei alunecau adanc in ochii lui cei negri. Cateva vorbe, o strangere de mana si disparea iar in parfumatul ei iatac, umpland noptile cu dulci si neuitate visuri... Acuma se gandi asemene la ea.
Lampa sa falfaia mai fantastic, literele batrane ale cartii capatau inteles si se introduceau in visuri si-n cugete ce-i umpleau capul fara de vointa, umbra lui incepu iar a prinde conturele unei icoane in oloi, cu fruntea nalta, palida, plesuva, cu buze vinete, cu parul de cateva fire sure, cu privirea fixa si profunda, pe care si-o tinti lung asupra cartii deschise inaintea lui Dan. Umbra lui ii soptea in ganduri lungi tocmai ceea ce voia el sa i se raspunda.
— Tu stii — cugeta umbra si el ii auzea cugetarile — stii bine ca sufletul tau din inceputul lumii si pana acuma a facut lunga calatorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai ramas decat praf. El singur n-o stie, pentru ca de cate ori s-a intrupat din nou, de atatea ori a baut din apa fara gust si uitatoare a Letei; si nimeni nu l-a insotit in uitita lui calatorie decat eu — umbra corpurilor in care a trait el, umbra ta; cu fiecare ducere la mormant, cu fiecare nastere am stat langa ele; am stat la leaganul, voi sta la mormantul tau. Sufletul tau, fara ca azi sa si-o aduca aminte, a fost odata in pieptul lui Zoroastru, care facea ca stelele sa se mute din loc cu adancul grai si socoteala combinata a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele stiintei lui, sta deschisa inaintea ta. Veacuri au stat s-o dezlege si n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o dezleg, pentru ca vorbeam din perete cu Zoroastru cum vorbesc astazi cu tine.
Dan vazu clar despartirea fiintei lui intr-o parte eterna si una trecatoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreapta. El intoarse sapte foi si umbra prinse conturele unui bas-relief, mai intoarse inca sapte si umbra se desprinse incet, ca dintr-un cadru, sari jos de pe perete si sta diafana si zambitoare, rostind limpede si respectuos: Buna sara! Lampa cu flacara ei rosie sta intre Dan si umbra inchegata.
— Sa urmam — zise umbra torcand mai departe firul gandirilor sale, gandiri pe care Dan le auzea ca si cand ar fi fost propriile lui cugetari. Apropiindu-ti prin vraja fiinta mea si dandu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rand, uitand cu desavarsire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotstiutor si, cu ajutorul cartii, atotputernic. Tu ma lasi pe mine in imprejurarile tale, cu umbra intrupata a iubitei tale, cu amicii tai; ma condamni sa-mi uit vizionara mea fiinta; iar tu intreprinzi o calatorie cu iubita ta cu tot, in orice spatiu al lumii ti-ar placea... in luna de pilda. Acolo vei trai un secul si ti se va parea o zi. Ba poti sa iei si pamantul cu tine, fara ca sa te supere. il prefaci intr-un margaritar cu toarta si-l anini de salba iubitei tale; si crede-ma ca de mii de mii de ori mai mici, numai proportiile dintre ei sa ramaie aceleasi, oamenii s-or crede asa de mari ca azi. Timpul lor? O ora din viata ta va fi un veac pentru ei. Clipele vor fi decenii si-n aceste clipe se vor face razboaie, se vor incorona regi, se vor stinge si se vor naste popoare, in sfarsit toate prostiile de azi se vor intampla s-atunci, se-ntelege ca-n diminuare analoga, absolut insa acelasi lucru.
— Bine, zise Dan apucand mana cea rece si diafana a umbrei, te indemn insa a scrie memoriul vietii tale, ca sa-l gasesc cand voi reveni pe pamant si sa-l recitesc. Tu ai o judecata rece si vei sti sa-mi descrii toata natura vizionara si inselatoare a lucrurilor lumesti; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei stralucita, ca e ferice inlauntrul gingaselor sale organe, pana la omul ce acopera cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinica care tine cat istoria omenirii, acel sambure negru si rau care-i radacina adevarata a vietii si a faptelor sale -egoismul sau. Vei vedea cum nu se minte in scoala, in biserica, in stat, ca intram intr-o lume de dreptate, de iubire, de sfintenie, pentru a vedea, cand murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ura. Ah! cine ar mai vrea sa traiasca cand i s-ar spune de mic inca, in loc de povesti, adevarata stare de lucruri in care va intra?
— Chemarea unui filozof? zise umbra surazand cu amaraciune — foarte bine! Ceea ce zici tu imi hotaraste soarta. imi voi aprinde lampa s-oi cauta oameni. Memoriile vietii mele le vei gasi in saltarul acestei mese, cand te vei intoarce. Eu singur voi fi mort si ingropat cand vei reveni tu, caci orele vietii tale vor fi sir de ani intregi pentru pamant. intoarce inca sapte file si tine-ma de mana! Ce simti?
— Simt bratele mele pierind in aer si cu toate astea capatand puteri uriase; simt cum, dezlipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clara ca o bucata de soare.
— Eu, zise umbra incet, simt intunecandu-se si pierind constiinta eternitatii mele; simt ingreuindu-se ca sub plumb cugetarile mele... Mai intoarce sapte foi si metamorfoza reciproca va fi desavarsita.
Dan intoarse foile, sopti si umbra deveni om. Omul semana cu el si se uita sperios si uitit la Dan, fixandu-l ca pe o umbra, cu buzele tremurande si cu pasi sovaitori. Dan era o umbra luminoasa. El ridica bratul lung si puternic in aer. Dormi! zise poruncitor. Orologiul zbarnai ragusit o ora... umbra intrupata in om cazu ca moarta pe pat. Iar Dan isi lua lunga sa manta de-a umere, stinse lampa, pe varful degetelor trecu prin tinda si cand iesi afara inchise usa dupa sine si incepu a merge incet, incet in lumina lunii pe stradele largi ale orasului, cu ferestrele si portile inchise, cu ziduri albe si galbenite de luna, cu perdelele lasate, cu cate un pazitor de noapte cu musteti infundate in gulerul si gluga mantalei si c-o prajina subsuori; in fine, o liniste somnoroasa, un aer cald de vara, luna stralucita, stele de aur ce-si inchideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru si fara nori, case inalte a caror stresini de olane se uitau in luna — iata tabloul! Pasurile lui de umbra nu se auzeau pe strada... se infatosa infundat in manta, cu palaria peste ochi, si mergea astfel pe luminatele strade fara ca luna sa-i faca vro umbra pe ziduri, caci pe-a lui o lasase acasa, astfel incat el insusi nu-si parea a fi decat o umbra nepriceputa ce fugea pe murii caselor insirate in rand. Casa din capatul ulitii era galbena, cu feresti poleite de luna, cu perdele albe. El batu incet [in] fereastra.
— Tu esti? raspunse o voce draga si molatica.
— Eu... deschide fereastra... nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, si apoi chiar de te-ar vedea...
Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete intr-o parte si dintre cretii ei aparu frumos si palid capul blond al unui inger. Luna-i cadea drept in fata, incat ochii ei albastri straluceau mai tare si clipeau ca loviti de o raza de soare. Sub alba haina de noapte de la gat in jos se tradau boureii sanilor si mainutele si bratele ei albe si goale pan in umeri se-ntinsera spre dansul si el le inunda cu sarutari. Un moment, si el sari prin fereastra, ii cuprinse gatul ei gol, apoi ii lua fata in maini si o saruta cu atata ardoare, o stranse cu atata foc, incat ii parea c-a sa-i beie viata toata din gura ei.
— Iubito — zise el incet netezindu-i parul ei de aur — iubito! vino cu mine in lume.
— Unde?
— Unde? Oriunde. Vom trai asa de fericiti acolo unde vom fi, neturburati de niminea; tu pentru mine, eu pentru tine. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetarile noastre vom adanci mari cu mii de undoiete oglinzi, din zilele noastre veacuri de fericire si de amor. Aide!
— Dar ce va zice mama, zise ea, cu ochii plini de lacrimi. Umbra ei se rasfrangea in perete. Dan se uita fix intr-acolo; umbra se desprinse incet si se inalta pe-o raza de luna spre a cadea in pat.
— Cine-i acolo — zise Maria tremurand pe pieptul lui.
— Umbra ta, raspunse el zambind — ea ramane in locul tau... vezi-o cum doarme.
— O! ce libera si usoara ma simt — zise ea c-o voce de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patima in piept. O! iti multamesc... si ce frumos imi pai tu acuma... pare ca esti altul... pare ca esti din alta lume.
— Vino cu mine, sopti el la ureche-i, vino prin ostiri de stele, prin tarii de raze, pana ce, departe de acest pamant nenorocit si negru, il vom uita, pentru ca sa nu ne mai avem in minte decat pe noi.
— Haide dar, sopti ea incunjurandu-i gatul cu bratele ei albe si lipindu-si gurita de buzele lui.
Sarmanul Dionis
Sarmanul Dionis- Partea a-II-a
Sarmanul Dionis- Partea a-III-a
Sarmanul Dionis- Partea a-IV-a
Sarmanul Dionis- Partea a-V-a
Aceasta pagina a fost accesata de 4009 ori.
