Sarmanul Dionis- Partea a-V-a
de Mihai Eminescu
— Si mi-a trecut prin minte, zise el, acea idee nefericita pe care Ruben o credea cu neputinta in capul unui om. — Umbra lui dormea pe pat.
El citi in cartea lui Zoroastru... ea se scula incet... cu ochii inchisi... se subtie... se lipi de perete si se aseza ironica, fantastica, lunga, in dreptul lui.
Dan se simtea bolnav, abatut, strivit sub greutatea cugetarilor lui. Afara de aceea un fulger ii trecuse drept prin inima in vremea caderii lui. El simtea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat si s-acoperi cu rasa... Pe dinaintea lui treceau fiinte ciudate pe care nu le vazuse niciodata. „Ah! gandi el — in curand voi muri, aste-s deja umbre de pe ceea lume”. Numai umbra lui proprie statea dreapta in perete, parca suradea si — ciudat! — avea ochi albastri. „Dracul sa te ia, gandi el, si umbra mea isi bate joc de mine acuma”.
Usa se deschise si intra maestrul Ruben.
— Ce pustia, maistre, de cand ai lasat sa-ti creasca perciuni si de cand porti caftan jidovesc?
— Vai de mine domnule, de mult! — de cand ma tin minte, zise Ruben netezindu-si barba. Dar m-ai vazut altfel vrodata langa Curtea veche?
— Langa Curtea veche... E Riven... vanzatorul de carti, iar nu d-ta, maistre Ruben.
Ruben se uita lung la el.
— D-tale nu ti-e bine, Domnule, zise el serios.
— Eu mor, maistre Ruben... Uita-te in masa mea, acolo-s memoriile umbrei mele, a umbrei care-o vezi in perete, scrise de cata vreme am fost in luna.
Evreul se uita lung la bolnav si clatina din cap.
— Umbra ceea a d-tale e un portret care-ti seamana, zise el.
— Maistre Ruben, te-ai prostit rau de cand nu ne-am mai vazut, zise tanarul zambind, ori eu am devenit o fiinta superioara magistrului meu... se poate si asta.
Evreul s-apropie de scrinul ce i-l insemnase bolnavul, ii deschise saltarul si dadu intr-adevar de niste legaturi de hartii galbene si vestezite, legate cu fire de ata albastra... el le scoase, se uita la ele, apoi le puse pe masa. — in momentul acesta intrara doi oameni in chilia lui pe care Dan nu-i mai vazuse. Unul din ei, plesuv si uscat, veni sa-i cerce pulsul, cellalt vorbea cu Ruben. Ruben ii arata hartiile... omul se uita iute prin ele... fara indoiala, zise el pentru sine... „De cand il cunosti?” adaose intorcandu-se catra evreu.
— De mult. El cumpara de la mine carti. in genere cele mai vechi si tot de-acele pe care nu le mai putem vinde nimanui in lume. Eu singur le cumparam cu toptanul, biblioteci risipite ale oamenilor batrani a caror clironomi apoi mi le vindeau pe un pret de nimica, ca hartie numai. si-n asemenea carti el rascolea c-un fel de patima si-mi cumpara cele mai obscure si mai fara de-nteles. Acuma asemenea aveam cateva vechituri de astea si venisem sa i le arat, el mi le-ar fi cumparat desigur... acum insa... l-am gasit in starea-n care-l vezi. s-apoi nici nu-mi mai zice: jupane Riven, ci maistre Ruben! D-zeu stie cum s-or fi scrantit toate celea in capul bietului om.
Bolnavul auzea toate acestea si nu stia ce inteles sa le dea. „Sunt nebuni oamenii acestia, gandi el, si maistrul Ruben si-a iesit cu desavarsire din minti... nu-l mai cunosc. Aha! gandi el in urma, eu am murit si Ruben a venit cu medicii sa-mi vanda corpul. Are drept... prin schimbarile prin care am trecut, corpul meu trebuie sa fi devenit fenomenal. Dar oare-s doctori acesti doi?...imi pare ca samana cu Satana amandoi... Ori e un om, despartit in doua aratari batrane cu care-si petrece siretul Ruben pe conta mea... o jumatate cu par si una plesuva. Cea plesuva imi pipaie pulsul si cea cu par se uita la umbra mea, spanzurata de un cui in perete. Uite! acuma o desprinde din perete si-o da lui Ruben in mana. Bravo! Maistre Ruben, striga el, dracii tai sunt mesteri in desprinsul umbrelor din perete, si ist Plesuv are sa ma ia pe mine... caci cum vad joaca pe doctorul in momentul acesta... Bravo! bravo!” El batea din palme razand.
Ruben ii lua umbra si hartiile de pe masa si iesi din casa, inchizand cu zgomot usa dupa sine... „Te-ai dus, evreule... te-ai dus si m-ai vandut chinuitorului de suflete”, murmura el c-o resignatie dureroasa, recazand cu capul in perini.
Are friguri... e in deliriu, zise serios plesuvul.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
E noapte... O racoreala dulce patrunde prin ferestrele deschise, si Dionis lungit in patu-i tremura in friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plina de sudoare si cu capul greu. I se pare ca s-a trezit din niste vise lungi, obscure, fara de inteles si el priveste, fara de-ncredere in realitate, la imprejurimea lui. Portretul parintelui sau lipseste din perete, cartile cele vechi asemenea... casa e aceeasi, insa mobile noua si elegante, covoare pe jos, numai patul e acelasi. Ciudat, gandi el, din minune in minune... eu nu mai stiu ce se-ntampla cu mine. — Luna revarsa tot aurul ei in odaia lui si sub aceasta smaltuire diafana mobilele si covoarele straluceau somnoros si mat; un orologiu zanganeste incet si subtire in perete si prin mintea lui trec iute, turburi, amestecate, toate intamplarile abia trecute. si toate ii pareau vise; mintea lui ii parea improspatata, rece, clara fata cu mintea care-o avuse inainte. Din jurul lui disparuse lumea cea semiobscura a tineretii lui; el privea la viitor cum ai privi din fundul unui lac linistit si limpede ca lacrima. El singur nu-si putea explica aceasta limpezime a mintii. isi inchise ochii. Deodata simti cum ca pe marginea patului sau sedea cineva... ii sedea pe picioare. Apoi simti o mana dulce si mica pe frunte. El deschise ochii pe jumatate. Vazu un baiat cu fata ovala, palida, cam slabita, parul de aur acoperit de o palarie de catifea neagra cu margini largi, imbracat c-o bluza de catifea care cuprindea, strans de un colan lustruit, mijlocul cel mai gingas din lume. Ochii lui Dionis pe jumatate-nchisi nu tradau ca el vegheaza. il privi in intreg, de la capul inundat in aur pan-la botinele micute ce sticleau radioase pe covorul inflorit.
„Ah! gandi el, si inima se cutremura in el, este Maria!” Da, odorul! ea era. Vorbea singura... fetele vorbesc adesea singure... El simti aerul indulcindu-se sub soptirile ei.
— Am fugit de-acasa deghizata... tot ma amanau, ba azi, ba maini... dihania de doctor zicea c-ar fi periculos pentru el... auzi periculos? Eu nu sunt periculoasa! zise ea rastita! — Dar daca s-ar trezi... atunci, o, atunci... Dormi! dormi! sopti ea aplecandu-si gura pe fruntea lui... El simti o roua umeda curgandu-i in par... Dar in momentul acela el ii inlantuise gatul... ea, speriata, vru sa se retraga, dar bratul lui o tinea cu tarie culcata astfel pe pieptu-i... El se scula. — Lasa-ma! zise ea rosie ca purpura.
Dar el o cuprinsese, ii mangaia fruntea ei alba de-i dete palaria jos si-i lasa sa izvorasca pe umeri in jos valurile de par blond... apoi ii lua amandoua mainutele in mainile lui... ea nu mai rezista... se uita la ele, ii saruta degetele... ea nu mai rezista... Mario, ma iubesti tu?
— Dar daca nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspiratia unei fulgeratoare malitii.
— Cum dar?
— Da! da! Maria, zise ea cu glascior argintos, dar taci, nu ti-e iertat sa vorbesti... nu ti-e iertat... Nu te scula, caci asemenea nu ti-e iertat... Ea-l impinse in perini... El voia sa vorbeasca, dar isi simti gura astupata de sarutari... El isi inchise ochii si simtea ca inima i se sparge in piept... apoi iar ii deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcina, cari radea c-un fel de copilaroasa nebunie de zambetul lui, de surprinderea si spaima ei proprie... de tot, tot...
Adesea in nopti lungi de iarna, dupa ce ea de mult devenise tezaurul casniciei lui, cand de buna voia lor traiau exilati la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumii, Maria intra deodata in salonul incalzit si luminat numai de razele rosii ale jaraticului din camin, intra imbracata ca baiet, ca in noaptea aceea cand se vazura pentru intaia oara in apropiere. Membrele ei zvelte in bluza de catifea neagra, aceeasi palarie cu margini largi pe parul ei blond si piciorusele cele mai mici din lume in botine barbatesti. si ea s-apropia de el. Mainutele-i albe si transparente ca ceara contrastau cu manicele moi si negre si astfel se primblau de brat prin semiintunericul calduros al salii; din cand in cand isi plecau gura pe gura, din cand in cand stateau inaintea unei oglinzi, cu capetele razimate unul de altul, si radeau. Era un contrast placut: fata lui trasa si fina din care nu se putuse inca sterge amaraciunea unei tinereti apasate, ci ramasese inca intr-o trasatura de nespusa naivitate in jurul gurii, langa fizionomia ovala, rotunjita si alba a ei... chipul unui tanar demon langa chipul unui inger ce n-a cunoscut niciodata indoiala.
Doua vorbe concluzive. Cine este omul adevarat al acestor intamplari, Dan ori Dionis? Multi din lectorii nostri vor fi cautat cheia intamplarilor lui in lucrurile ce-l incunjurau; ei vor fi gasit elementele constitutive a vietii lui sufletesti in realitate: Ruben e Riven; umbra din perete, care joaca un rol atat de mare, e portretul cu ochii albastri; cu disparitiunea acestuia dispare ceea ce veti fi indemnati a numi o idee fixa; in fine, cu firul cauzalitatii in mana, multi vor gandi a fi ghicit sensul intamplarilor lui, reducandu-le la simple vise a unei imaginatii bolnave.
Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea. Nu cumva indaratul culiselor vietii e un regisor a carui existenta n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranti care, voind a reprezenta o armata mare, trec pe scena, incunjura fondalul si reapar iarasi? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare intr-o companie veche spre a reaparea in una noua, armata mare pentru individul constituit in spectator, dar acelasi numar marginit pentru regizor. Nu sunt aceiasi actori, desi piesele sunt altele? E drept ca dupa fondal nu suntem in stare a vedea. — si nu s-ar putea ca cineva, traind, sa aiba momente de-o luciditate retrospectiva care sa ni se para ca reminiscentele unui om ce de mult nu mai este?
Nu ezitam de-a cita cateva pasaje dintr-o epistola a lui Téophile Gautier care coloreaza oarecum ideea aceasta: „Nu totdeauna suntem din tara ce ne-a vazut nascand si de aceea cautam adevarata noastra patrie. Acei cari sunt facuti in felul acesta se simt ca exilati in orasul lor, straini langa caminul lor si munciti de-o nostalgie inversa... Ar fi usor a insemna nu numai tara dar chiar si secolul in care ar fi trebuit sa se petreaca existenta lor cea adevarata... imi pare c-am trait odata in Orient si, cand in vremea carnavalului ma deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevaratele mele vesminte. Am fost intotdeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-o fi uitat”.
Sarmanul Dionis
Sarmanul Dionis- Partea a-II-a
Sarmanul Dionis- Partea a-III-a
Sarmanul Dionis- Partea a-IV-a
Sarmanul Dionis- Partea a-V-a
Aceasta pagina a fost accesata de 3880 ori.
