A fost odat-un cantaret
de Mihai Eminescu
A fost odat-un cantaret, Frumos si simtitor. Cantat-a-ntr-un castel maret La masa regelui. Frumoasa fata el avea, Cum nu s-a pomenit, Cu ochi albastri razatori, Cu parul aurit. Si cantaretul o iubi Si sara prin gradini Cand luna tainic straluci I-o spuse tremurand. Ea-l asculta si-i zise-atunci Cu glasul apasat: In veci nu pot sa fiu a ta, De n-ai fi imparat. Si el s-a dus s-a rascolit Popoare, tari intregi, Sfarmat-a antice cetati, Zdrobit-au mandri regi Si i-au supus si i-au silit Sa-l aiba imparat. Unii d-iubire-l ascultau, Altii de frica iar.
Atunci s-a dus colo, colo, La cel castel maret, Unde ca luna-i straluci Amoru-adanc si drag. Dar vai! cand intra-n salele Marete, nalte, reci, Pe-un sarcofag intins vazu Copila ce-a iubit. Ca ceara palida era Si, moale, parul blond Sta resfirat, amestecat Cu aurul vergin. Si preoti tainic murmurau Adance rugaciuni Si clopote se auzeau Vuind incet si lin. ,,Atat de mult am suferit Dureri, marirea gre Si astfel toate s-a sfarsit Si-ntreb: de ce? de ce?” Ea auzise cum ca el Murise-n batalii Si de durere ea s-a stins Ca floarea-n vijelii.
A fost odat-un cantaret
Aceasta pagina a fost accesata de 4680 ori.
