Apari sa dai lumina
de Mihai Eminescu
Apari sa dai lumina arcatelor feresti,
Sa vaz in templu-i zana cu farmece ceresti.
Prin vremea trecatoare luceste prea curat
Un chip taiat de dalta, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii in lacrime fierbinti...
O, marmura, aibi mila de-a mele rugaminti!
indura-te si lasa privirea-mi s-o consol
La alba stralucire a gatului tau gol,
La dulcea rotunzime a sanilor ce cresc,
La noaptea cea adanca din ochiul tau ceresc,
Sa vad ca de privirea-mi tacand te infiori...
O, marmura, aibi mila de ochii-mi rugatori!
As vrea cu-a mele lacrimi picioarele sa-ti scald,
in dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Sa mor patruns de jalea amorului meu sfant,
Ca lebada ce moare de propriul ei cant,
Sa mor de-ntaia raza din ochii tai cei reci...
O, marmura, aibi mila de stingerea-mi pe veci!
Ca iarna cea eterna a Nordului polar
Se-ntinde amortirea in sufletu-mi amar,
Nimic nu lumineaza astei pustietati,
Doar sloiurile par ca ruine de cetati,
Plutind de asprul viscol al mortii cei de veci...
Tu ramura-nflorita... pe visul meu te pleci!
Din lumea de mizerii si fara de-nteles
Cu ochii cei de gheata ai mortii m-am ales
Si totu-mi pare vested, cazut si uniform.
Sunt insetat de somnul pamantului s-adorm,
incat numai de nume imi pare ca exist...
Tu doar rasai c-un zambet in visul meu cel trist!
Cu ochii tai de inger ma mangai si ma minti,
Caci ei cuprind o lume de dulci fagaduinti,
De-amor fara de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se afla-n lumea aceasta nicairi,
Caci este umbra bland-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu intreaga-i putere, pe cand treci!
Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or sa patrunza-n lumea trecutelor dureri,
N-or sa patrunz-amarul pierdutei tinereti,
Macar sa am de-acuma o suta de vieti,
Caci sufletu-mi de-atuncea e-atat de-ntunecat...
Doar ochii tai de inger in visul meu strabat!
Ca toamna cea tarzie e viata mea, si cad
Iluzii ca si frunza pe undele de vad,
Si nici o bucurie in cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea sa mi-o leg,
Pustiul si uratul de-a pururi ma cuprind...
Doar bratele-ti de marmur in visul meu se-ntind!
Precum corabii negre se leagana de vant
Cu panzele-atarnate departe de pamant,
Cum intre cer si mare trec pasarile stol,
Trec gandurile mele a sufletului gol,
intind ale lor aripi spre negre departari...
Tu numai esti in visu-mi luceafarul pe mari.
Cu aspra nepasare tu sufletu-mi aduci
Pe cele doua brate intinse-a sfintei cruci
Si buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Cand ruga mea fierbinte nu vrei sa o auzi,
Ma faci partas in lume durerilor lui Crist...
O, marmura, aibi mila de sufletul meu trist!
Dar te cobori, divino, patrunsa de-al meu glas,
Mai mandra, tot mai mandra la fiecare pas...
Visez, ori e aievea? Tu esti in adevar?
Tu treci cu mana alba prin vitele de par?
Daca visez, ma tine in vis, privindu-mi drept...
O, marmura, aibi mila sa nu ma mai destept!
Apari sa dai lumina
Aceasta pagina a fost accesata de 10383 ori.
