Icoana si privaz
de Mihai Eminescu
De vrei ca toata lumea nebuna sa o faci,
in catifea, copila, in negru sa te-mbraci –
Ca marmura de alba cu fata ta rasari,
in boltile sub frunte lumina ochii mari
si parul blond in caier si umeri de zapada –
in negru, gura – dulce, frumos o sa-ti mai sada!
De vrei sa-mi placi tu mie, auzi? si numai mie,
Atuncea tu imbraca matasa viorie.
Ea-nvineteste dulce, o umbr-abia usor,
Un san curat ca ceara, obrazul zambitor
si-ti da un aer timid, suferitor, plapand,
Nemarginit de gingas, nemarginit de bland.
Cand imbli a ta haina de tine se lipeste,
Ci gingas-mladioasa tu razi copilareste.
De sezi cu capul mandru pe spate lin lasat,
Tu pari sau fericita sau parc-ai triumfat...
Ciudat... Stau melancolic, greoi ca si un trunchi,
Cand vesela ti-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Caci ma cunosc prea bine si nu-mi vine sa cred
Ca ma iubesti pe mine tu, tu! ce eu te vad
Atata de frumoasa, atat de rapitoare,
Atat – cum nu mai este o alta pe sub soare;
iti bati tu joc de mine, cu ochii ma provoci
si vrei cu al meu suflet tu numai sa te joci...
s-apoi... Merit eu oare mai mult de la un inger
Decat de-a lui privire eu sufletu-mi sa-mi sanger?
O bate-ti joc, copila, ucide-ma de vrei,
Zambirea gurei tale, un vis din ochii tai
Mai mult e pentru lume decat un trai desert...
si incheierea vieti-mi: pe tine sa te iert.
Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slaba
De care nime-n lume, ah! nimeni nu intreaba.
si am visat odata sa fiu poet... Un vis
Desert si fara noima ce merit-un suras
De cruda ironie... si ce-am mai vrut sa fiu?
Voit-am a mea limba sa fie ca un rau
D-eterna mangaiere... si bland sa fie cantu-i.
Acum... acuma visul vad bine ca mi-l mantui.
Caci toata poezia si tot ce stiu, ce pot,
Nu poate sa descrie nici zambetu-ti in tot.
Te-am ingropat in suflet si totusi slabii crieri
Nu pot sa te ajunga in versuri si descrieri.
Frumseta ta divina, nemaigandita, sfanta
Ar fi cerut o arfa puternica, ce-ncanta;
Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot sa scriu frumseta cea vrednica de Dante.
O bate-ti joc de mine, pigmeu desert, nedemn,
Ce am crezut o clipa de tine ca sunt demn.
O, marmura curata, o, inger, o, femeie,
Eu sa te-ating pe tine cu-a patimei scantee,
Eu, eu sa fiu in stare o clipa sa-mi inchipui
C-al meu e trupul dulce? c-a mele: fata-i, chipu-i...
Nebun ce sunt... Nu razi tu? O, razi de mine... Razi.
Plangand cu-amaraciune , eu ochii sa-mi inchiz,
Sa nu mai vad nainte-mi acea frumoasa zeie
Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie...
Astfel imi trece viata, astfel etern ma chinui
si niciodata, Ana nu m'a lasat la sanu-i,
Caci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare...
Tampit sa-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
si ea sa-mi spuie rece: « Monsieur, ce ai mai scris?».
La glasu-i chiar ironic, sa fiu in paradis,
Sa fiu prea, prea ferice, de-a vrea sa cate numa
Pe acest mizerabil, ce o priveste-acuma.
Da, da!, sa fiu ferice de-un zambet, de-un cuvant,
Caci zambetul mai mult e ca viata-mi pe pamant.
Sa simti cum ca natura isi bate joc de noi:
Ici-colo cate-un geniu – si preste tot gunoi.
si eu simt acest farmec si-n sufletu-mi admir
Cum admira cu ochii cei mari odat' Shakspeare.
si eu, eu sunt copilul nefericitei secte
Cuprins de-adanca sete a formelor perfecte;
Dar unde este dansul cu geniu-i de foc
si eu, fire hibrida – copil far' de noroc!
Far' de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit
Ca-n calea mea o umbra frumoasa s-au ivit?
Nu mi-e destul-avere un zambet trecator,
O vorba aruncata ironic – de amor?
Comoara nu-i destula privirea, un cuvant,
Ce viata-mi insoti-va de-acum pan-in mormant?
Sunt vrednic eu a cere – sunt demn sa am mai mult?
A lumei hula oare in juru-mi n-o ascult?
Putut-am eu cu lira strabate sau trezi
Nu secolul, ca altii–un ceas macar, o zi?
Cuvinte prea frumoase le-am randuit sirag
si-am spus si eu la lume ce-mi este scump sau drag...
Aceasta e menirea unui poet in lume?
Pe valurile vremei, ca boabele de spume
Sa-nsire-ale lui vorbe, sa spuie verzi s-uscate
Cum luna se iveste, cum vantu-n codru bate?
Dar oricate ar scrie si oricate ar spune...
Campii, padure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui in vers.
Natura-alaturata cu-acel desemn prea sters
Din lirica moderna – e mult, mult mai presus.
O, trista meserie, sa n-ai nimic de spus
Decat povesti pe care Homer si alti autori
Le spusera mai bine de zeci de mii de ori.
Da, soarele batranu-i, batran pamantu-acuma :
Pe gandurile noastre, pe suflet s-a prins bruma
si tineri numa-n inimi vedem frumsetea vie,
Dar gandul nostru-n ceata n-o pune pe hartie...
Suntem ca flori pripite, citim in colbul scolii
Pe carti cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu mestesuguri din minte-ne – un pir –
Am vrea sa iasa rodii sau flori de trandafir.
in capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastra lume,
Aceeasi lume stramba, urata, intr-un chip
Cu fraze-mpestritata, suflata din nisip.
Nu-i acea alta lume, a geniului rod,
Careia lumea noastra e numai un izvod...
Frumoasa, ea cuprinde pamant, ocean, cer
in ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?
O, salahori ai penei, cu rime si descrieri
Noi abuzam sarmanii de mana-ne de crieri...
Caci plumbu-n veci nu-i aur... si-n noi se simte izul
Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul...
in loc sa manui plugul, sau teasla si ciocanul
Cu aurul fals al vorbii spoiesc zadarnic banul
Cel rau al mintii mele... si vremea este vama
Unde a mea viata si-a arata arama.
«Sa reproduci frumosul in forme» ne inveti:
De-aceea poezia-mi ma imple de dispret...
Dator e-omul sa fie a veacului copil,
Altfel ca la nevolnici el merit-un azil
intr-un spital... Acolo carpeasca cu minuni
Paretii de chilie si spuna la minciuni...
Da! ticalos e omul nascut in alte vremi...
Sincer, iti vine soartea s-o sudui, s-o blestemi:
Blastamurile insasi poet te-arata iarasi,
Al veacului de mijloc blastamul e tovaras.
intre-un poet nemernic, ce vorbele innoada
Ca in cadenta rara sa sune trist din coada
si-ntre-ofiterul tantos cu spada subsuoara
Alegere nu este, alegerea-i usoara.
Pocnind in a lui haine, el place la neveste,
Fecioara-nfiorata isi zice: acesta este...
Acesta da... Simtire tu ai si este dreapta.
Nebuni suntem cu totii, natura-i inteleapta –
Un corp frumos si neted te face sa iubesti,
in bratul lui puternic tu simti ca-ntineresti.
Doar nu esti tu, nebuna
S-alegi in locu-i, fata, pe un impusca-n luna,
Pe-un om care sta noaptea s-a mintii adancime
in strofe o disface si o asaza-n rime...
Soldatul spune glume usoare – tu petreci...
Pe cand poetul gingas, cu mersul de culbeci,
E timid, abia ochii la tine si-i ridica.
El vorbe cumpaneste, nu stie ce sa-ti zica
Privindu-te cu jale, ofteaza – un nauc...
si zile-ntregi stau astfel in jilt, s-apoi ma duc
si ani intregi putea-voi tot astfel ca sa sez
si-n inima copilei de fel nu-naintez.
Copil, copilul nu e ? voieste sa petreaca.
Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seaca?
Ce-i zic Dumnezeire, si inger, stea si zeie,
Cand ea este femeie, si vrea a fi femeie?
si totusi... Ah, odata, mi-a spus cu vorbe dulci:
– As vrea pe brat, aicea, tu capul tau sa-l culci,
Sa mangai a ta frunte, nefericit copil!
Acest cuvant, Divino, mai zi-l odata, zi-l.
Vezi tu, inchipuirea in veci imi e tovaras.
Un vis, ca o poveste, in veci revine iaras:
S-ajung o zi, in care, in stramta mea chilie,
Tu sa domnesti ca fiica, stapana si sotie
si-n ore de durere, cand gandul mi-a fi vested
Sa simt cum dulcea-ti mana se lasa pe-al meu crestet
s-atunci ridicand capul, dand ochii-mi peste spate,
Sa vad ah, pamanteasca-mi, duioasa-mi zeitate...
Fugi, fugi! Ce te asteapta cu mine intr-un veac,
in care poezie si visuri sunt un fleac:
Nu te indemn eu insusi ca sa-mi urmezi in cale,
Sa fiu nemernic martor nefericirii tale.
Decat sa scriu la versuri, mai bine-as bate toba:
Cu rime si cu strofe nu se-ncalzeste soba.
Chiar inima-mi de-as da-o sa bei dintr-insa sange:
Nevoia este ghiata ce-amoru-n graba-l stinge.
...................................................
Visand astfel ia sama cu mine ca petreci,
Copil cu gura calda, cu picioruse reci.
Te-apropii, ma-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?
O vorba-ai vrea in fine s-auzi cum o rostesc...
De-un ceas tu casti in fata-mi – acuma-nsa doresti
Drept pret, sa-ti spun amoru-mi in versuri frantuzesti,
Idee! si de bratu-mi atarni dulcele-ti brat.
intorc spre tine capul, privesc fara de sat,
Cu gura de-al tau umar incet si trist soptesc:
– Esti prea frumoasa, Doamna, si prea mult te iubesc!
Icoana si privaz
Aceasta pagina a fost accesata de 7596 ori.
