Intunericul si poetul
de Mihai Eminescu
Tu care treci prin lume strain si efemer,
Cu sufletu-n lumina, cu gandurile-n cer,
Poet gonit de rasuri si inghetat de vant
Ce canti ca o stafie iesita din mormant,
Sfarma-n stanca rece a ta nebuna lira,
Caci lumea este piatra si ea nu te admira,
Ci tu, nebun si palid, la poalele ei plangi
Ca valul care canta trecutul unei stanci,
Ce vesteda, batrana se leagana prin nori,
Cand stanca e eterna si valu-i trecator.
Poetul
Si tu crezi, geniu negru, ca fara scop si tinta
A lumei und-amara ma-neaca, ma framanta ?
Tu crezi ca eu degeaba m-am scoborat din stele,
Purtand pe frunte-mi raza a natiunii mele ?
Voi sa ridic palatul la doua dulci sorori,
La Muzica si Drama… in dalbe sarbatori
Voi sa le-ngan viata si-n cupa lor aurie
Sa torn zi si-ntuneric, dureri si bucurie,
Sa vad trecutu-n viata, sa vad romana drama,
Cum din mormant eroii istoriei ii cheama,
Si muzica romana chemand din muntii-n nouri,
Din stelele cazande, din vaile-n ecouri,
Din brazii ce suspina l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n campie,
Chemand doina romana, a inimelor plangeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stangeri.
Romanu-n trecut mare, e mare-n viitor !
Si tu vrei ca Poetul sa fie trecator,
Pe-a tarei sale tarmuri sa n-aiba ce sa cante ?
Dar nu-s colori destule in lume sa-nvesmante
A muntilor Carpatici sublime idealuri,
Ce-noata-n a lui suflet cum noata-n mare valuri,
Si-n creierii-i alearga de ganduri vijelii,
Cum ginii se sfarama-n ruinele pustii.
Intunericul si poetul
Aceasta pagina a fost accesata de 5313 ori.
