Momento Mori - Partea II
de Mihai Eminescu
Miazanoaptea-n visuri d-iarna isi petrece a ei viata.
Doarme-n valurile-i sfinte si-n ruinele-i de gheata,
insotita de-ani o mie cu batranul rege Nord,
Ce, superb in haina-i alba, barba-n vanturi, fruntea ninsa,
Rece sufla,-n nori arunca vocea-i turbure si plansa,
imbatat de mandre stele si cantat de-al marii-acord.
Reci si tristi petreceau sotii; iarna-n zilele-i eterne
Val de-argint peste pustiuri ca lintoliu il asterne.
Vanturi reci is respirarea undelor ce-au amortit;
Arfa lui prin nouri striga - inima-i e ger si gheata -
Marea, ca sa delireze, vanturi sa mugeasca-nvata -
Stelele s-oglinda-n neaua pe pustiul nesfarsit.
Dar atuncea cand soseste blanda miezenoptii ora,
Ceru-albastru ca safirul mandre raze il colora
si din a Nordului frunte plin se nalta-astrul polar -
Atunci marea nu rasare printre stanci de vant gonita,
Vantul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurita,
Toate tac cand raza-i alba cade-n marea de amar.
si cand steaua se inalta de pe fruntea lui de rege,
Nordu-atunci cu visuri mandre noaptea lunga si-o petrece.
De pe stanca-n care trona, el picioare de granit
Le intinde-n fundul marii cel amar si fara fine.
Paru-i alb flutura-n vanturi, stuf de raze lungi, senine,
Umerii, dealuri de neaua se inalta-n infinit.
Iara fruntea lui uscata sta prin viscole rebele,
Surpand nourii cei aspri si amestecati cu stele -
Jos e-nmormantat de mare, sus e-ncununat de cer;
Atunci luciul marii turburi se aplana, se-nsenina
si din fundul ei salbatec auzi cantec, vezi lumina -
Visul unei nopti de vara s-a amestecat in ger.
si in fundul marii aspre, de safir mandre palate
Ridic boltile lor splendizi, s-a lor hale luminate,
Stele de-aur ard in facle, pomi in floare se insir;
si prin aerul cel moale, cald si clar, prin dulci lumine
Vezi plutind copile albe ca si florile vergine,
imbracate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir.
Albe sunt ca neaua noaptea, fata inecata-n raze -
Priiveste insusi cerul dintre nouri sa le vaza:
Despletit flutura pe-umeri, moale, dulce, parul blond.
Noaptea-n nori viseaza stele si se uita-n fund de mare,
Luna lin roseste-n fata de amor si de mirare,
Se aplana de uimire valu-albastru vagabond.
Dara una-i fiica marii ca o lacrima de aur.
Paru-i curge la calcaie ca un lung si scump tezaur:
E a stelelor regina, e al noptii meteor.
Ades alba dintre valuri de-a inot marea despica
si albastrul bland al marii albul sanilor ridica,
Valurile-n cant saluta santul apelor odor.
Acolo in fundul marii, in inalte-albastre hale,
sed la mese lungi de piatra zeii falnicei Valhale;
Odin sta-n frunte - cu parul de ninsoare incarcat;
Acolo decid ei moartea Romei si o scriu in rune,
Presun de argint si zale pun pe caii ca furtune -
Astfel se gatesc de duca pentru drumu-ndelungat.
si atunci furtuna mandra dezradacinat-a marea.
Ea zvarlea frunti de talazuri catre stelele-arzatoare.
Ridica sloiuri de gheata, le-arunca in sant de nori,
Vrand sa sparga cu ei cerul. - intr-un colt de cer e vara
si pe scarile de-ivoriu unii dintre zei coboara -
Stralucea-n noaptea batrana fetele ca palizi sori.
Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare,
Deschidea portale-albastre mandra si batrana mare.
Desfacu apele-n doua dumnezeilor calari
si la tarm cu stance rupte de a undelor bataie
S-adun toti. Aurul din plete lucea-n luna cea balaie,
Coifuri straluceau albastre ca lumina sfintei mari.
si pornesc. Odin s-arunca sulita prin nori de-arama,
Care trece-un ac de aur intr-a cerului marama,
Aratand pe neaua drumul l-al Italiei pamant.
Ei se duc, se duc prin campii asternuti cu-alba ninsoare,
Stralucea albastru-otelul de pe membrele barbare,
Pletele le-imfla furtuna, barbile sclipeau in vant.
Ei apar pe-un damb al Romei - ea dormea sfanta s-antica.
Peste lumea-i adormita cate-o stea din ceruri pica,
Secoli gramaditi intr-insa dorm ca si cand n-ar fi fost.
Cugetat-ati vreodata noaptea ce-i lumea intinsa?
Visurile Omenirei, dorurile ei nenvinse
Dorm... daca ar dormi vecinic - cine-ar sti ca ele-au fost?
tara pare-a fi a lunei mandra, vesela gradina.
Lumina un gand de aur, sus prin nori, luna cea plina,
Roma-n stele straluceste pe-a ei damburi, langa rau;
Ei privesc urbea eterna, ce pe dealuri lin straluce,
Sulita pe loc s-opreste, se preface-n d-aur cruce.
Odin moare - Tibrul este a Credintei lui sicriu.
*
Cum sub stanci, in intuneric, maruntaile de-arama
A pamantului, in lanturi tin legat si fara teama
Sufletul muiat in flacari a vulcanului grozav.
Astfel secoli de-ntuneric tin in lanturi d-umilire
Spiritul, ce-adanc se zbate intr-a populilor fire,
Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar iesi, le-ar face prav.
Dar de secoli fierbe lumea din adancuri sa se scoale.
Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori isi face cale
si ingroapa sub cenusa creatiunea unei tari,
Astfel fiii tari si tineri unor secole batrane
Lumea din incheieture vor s-o scoata, din tatane
Sa o smulga, s-o arunce in zbucnirea noii eri.
Tricolorul plin de sange e-mplantat in baricade,
Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cade
si poporul muge falnic, ca un ocean trezit;
Sfarma tot si pe-a lui valuri, ce le urca cu mandrie,
El inalta firi cumplite, cari-l duc, o vijelie,
Sa ingroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.
si prin negrele icoane unor zile fara frauri,
Unde viata e-o scanteie, unde sange curge-n rauri,
Palid, adancit, sinistru, trece tigrul Robespierre;
si privirea-i sangeroasa s-alinteaza ca spre panda:
Caci ce scrie e-o sentinta, ce gandeste e-o osanda -
intr-un cran sapat ca-n piatra fierb gandirile-i de fier.
Dar el cade - si s-asaza ale marii nalte unde.
A dreptatii aspra raza in popor adanc patrunde,
Zilele de ingrozire s-a contras intr-un fantom;
Dar puteri nelinistite, ce traiesc in adancime,
Ar vrea tarmul sa-l evada, sa inece cu marime
Lumea. Ele se concentra in suflarea unui om,
Mare, ca-i purtat pe umeri de adanci si mandre vremuri:
Caci gandiri, cari iesise dintr-a lumii lung cutremur,
El le poart-unite-n frunte si le scrie pe stindard;
Cand in lumea subjugata pentru drepturi ridic-arma,
Aratarea-i salutata de popoare... regi se sfarma
si a gloriei mandre stele intr-a lumei noapte ard.
si de-aceea a lui flamuri le-nsotesc cu-nsufletire.
El ii duce la invingeri, el ii duce la pieire.
Cine moare - moare-n cuget c-a ramas traind in el;
Tot ce-i nobil si puternic in ast secol de mandrie
il urmeaza... Caci prin noaptea unei lumi in batalie
Lin luceste-eterna pace, luminos si mandru tel.
Catra telul care-n noapte le luceste ca un soare
Ei se duc prin zeci de lupte, urmarindu-l cu ardoare,
Zeci de mii cad, pe-a lor urme rasar alte zeci de mii,
Steaua-i duce, ei urmeaza printre veri si printre ierne,
Pana unde-eterna iarna munti de neaua-n campi asterne,
Unde crivatul viseaza uriase vijelii.
s-atunci Nordul se starneste din ruinele-i de gheata,
Muntii plutitori si-i sfarma si pe-a campurilor fata
El ridica visuri nalte... volburi mari de frig se vad
si trecand peste ostire o ingroapa... si cu fala
El ridica drept faclie aurora-i boreala
Peste-ostirea-ntroienita in pustiul... de omat.
Nordul m-a invins - ideea m-a lasat. si ca un soare
Vezi ca-ncepe a apune intr-a secolilor mare,
Aruncand ultima-i raza peste domul d-invalizi.
La apus priveste lumea in duioasa ei uimire.
N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gandire
A trait in el... Cu dansul cartea lumii iar s-a-nchis.
Exilat in stance sure si-n titanica-i gandire,
Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire,
De pe-o piatra el priveste lingusirea marii-adanci;
Acolo, gonit de soarte si de ganduri el adoarme,
Cu durere adanca marea vrea pamantul sa-l rastoarne
si izbea mugind de doliu in mormantul lui de stanci.
Sori se sting si cad in caos mari sisteme planetare,
Dar a omului gandire sa le masure e-n stare...
Cine-mi masur-adancimea - dintr-un om?... nu - dintr-un gand
Neaprofundabil. Vana e-a-nvatatilor ghicire.
Cum in fire-s numai margini, e in om nemarginire.
Cat geniu, cata putere - intr-o mana de pamant.
intr-un cran uscat si palid ce-l acoperi cu o mana,
Evi intregi de cugetare traiesc pacinic impreuna,
Univers, rauri de stele - fluvii cu mase de sori;
Viata turbure si mare a popoarelor trecute,
A veciei vai deschise-s cu-adancimi necunoscute,
Vezi icoana unui secol langa chipul unei flori!
Tu, ce in campii de caos semeni stele - sfant si mare,
Din ruinele gandirii-mi, o, rasai, clar ca un soare,
Rupe valurle d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gandire,
Ce tii boltile tariei sa nu cada-n risipire,
Cine esti?... Sa pot pricepe si icoana ta... pe om.
Fulgera-n norii de secoli unde-ngropi a ta marime,
Printre boltile surpate sa ma uit in adancime:
De-oi vedea a ta comoara, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viata omenirei nu te cauta pe tine?
Eu un om de te-as cunoaste, chiar sa mor mi-ar parea bine,
Dar sa stiu - semeni furnicei ce cuteaz-a te gandi?
Cine-a pus aste seminte, ce-arunc ramure de raze,
intr-a caosului campuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inima de om?
A pus ganduri uriase intr-o teasta de furnica,
O vointa-atat de mare-ntr-o putere-atat de mica,
Gramadind nemarginirea in sclipitu-unui atom.
Vai! in van se lupta firea-mi sa-nteleaga a ta fire!
Tu cuprinzi intregul spatiu cu a lui nemarginire
si icoana-ti n-o inventa omul mic si-n margini strans.
Jucaria sclipitoare de gandiri si de sentinte,
incurcatele sofisme nu explic a ta fiinta
si asupra cugetarii-ti pe multi moartea i-a surprins.
Oamenii au facut chipuri ce ziceau ca-ti seaman tie,
Te-au sapat in munti de piatra, te-au sculptat intr-o cutie,
Ici erai zidit din stance, colo-n aschii de lemn sfant;
s-apoi vrura ca din chipu-ti sa explice toate. Muta
La rugare si la hula idola de ei facuta
Ramanea!... Un gand puternic, dar nimic - decat un gand.
in zadar trimit prin secoli de-ntrebari o vijelie,
Sa te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum isi zideste vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mandru s-apoi se coboara-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, stralucitoare,
inecand a mele ganduri de lungi maluri le risip.
Prefacute-n vulturi ageri cu aripi fulgeratoare,
C-ochi adanci si plini de mite, i-au trimis in cer sa zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse pe pamant cad indarat;
Prefacute-n stele de-aur merg pan- l-a veciei usa,
Dara arse cad din ceriuri si-mi ning capul cu cenusa
si cand cred s-aflu-adevarul ma trezesc - c-am fost poet.
Ca s-explic a ta fiinta, de gandiri am pus popoare,
Ca idee pe idee sa cladeasca pan-in soare,
Cum popoarele antice in al Asiei pamant
Au unit stanca pe stanca, mur pe mur s-ajunga-n ceruri.
Un graunte de-ndoiala mestecat in adevaruri
si popoarele-mi de ganduri risipescu-se in vant.
Cum esti tu nimeni n-o stie. intrebarile de tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridica ca ruine
si prin valuri de gandire mitici stance se sulev;
Nici un chip pe care lumea ti-l atribuieste tie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-ingeri, de fiinti o mie,
C-un cer incarcat de mite asfintesti din ev in ev.
Timp, caci din izvoru-ti curge a istoriei gandire,
Poti raspunde la-ntrebarea ce patrunde-a noastra fire,
La enigmele din cari ne simtim a fi compusi?
Nu!... Tu masuri intervalul de la leagan pan- la groapa
in ast spat nu-i adevarul. Orologiul esti ce sapa...
Tu nedand vo dezlegare, duci l-a dezlegarei usi.
s-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire.
Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei;
in zadar palizi, sinistri, o privesc cugetatorii
si vor cursul sa-l abata... Combinatii iluzorii -
E apus de Zeitate s-asfintire de idei.
Nimeni soarele n-opreste sa apuie-n murgul serei,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetarii,
Nimeni noaptea sa se-ntinda pe-a istoriei mormant;
Multi copii batrani crezut-au cum ca ei guverna lume,
Nesimtind ca-s dusi ei singuri de un val fara de nume.
Ca planetul ce ii poarta cugeta adanc si sfant.
Se-nmultesc semnele vremei, iara cerul de-nserare
Rosu-i de razboaie crunte, de-arderi mari, de disperare
si idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;
Soarele divin ce-apune varsa ultimile-i raze
Pe-a istoriei campie mult iubita si se lasa
in oceanul de-ntuneric, ce s-arata inamic.
Spune-o veste cum ca-n tara unde fug a lumii zile
Sa traiasca mai departe, stralucite si copile,
intr-a noptilor gradine stele cresc in loc de flori;
Unde-n codrii de arama canta-n crengi arfe-atarnate,
Zmeii-si fac din cate-un munte uriasele palate -
E un lac cu apa vie intr-un ses incantator.
Cine bea din el nu moare... O, as bea, sa vad anume
C-a venit domnia mortii, sfaramand batrana lume -
Stele cad si in cadere alte lumi rup cu lovire;
intr-a cerurilor doma tunetele sa vuiasca
Ca mari clopote de jale, fulgere sa straluceasca
Ca faclii curate, sfinte pe pamantu-nmormantat.
Marea valurle sa-si miste si sa tremure murinda,
Norii, vulturii mariůmbrii, a lor aripi sa-si aprinda,
Fulgeri rataciti s-alerge spintecand aerul mort;
in catapeteasma lumii soarele sa-ngalbeneasca,
Ai pieirii palizi ingeri dintre flacare sa creasca
si sa rupa panz-albastra pe-a cerimei intins cort.
Fulgerele sa inghete sus in nori. Sa amorteasca
Tunetul si-adanc sa taca. Soarele sa palpaiasca,
Sa se stinga... Stele-n ceruri tremurand sa cada jos:
Raur'le sa se-nfioare si-n pamant sa se ascunza
si sa sece-a lumei fata, sa se faca neagra. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile sa-si cearna jos.
Moartea-ntinda peste lume uriasele-i aripe:
intunericul e haina ingropatelor risipe.
Cate-o stea intarziata stinge izvorul ei mic.
Timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie.
Cand nimic se intampla-va pe intinderea pustie
Am sa-ntreb: Ce-a ramas, oame, din puterea ta? - Nimic!!
Dar la ce sa beau din lacul ce da viata nesfarsita,
Ca sa vad istoria lumii dinainte-mi repetita,
Cu aceleasi lungi mizerii s-obosesc, sufletu-mi mut?
si sa vad cum nasc popoare, cum traiesc, cum mor. si toate
Cu virtuti, vicii aceleasi, cu mizerii repetate...
Vrei viitorul a-l cunoaste, te intoarce spre trecut.
Din agheazima din lacul, ce te-nchina nemurirei,
E o picatura-n vinul poeziei s-a gandirei,
Dar o picatura numai. Decat altele, ce mor,
Ele tin mai mult. Umane, vor pieri si ele toate.
in zadar le scrii in piatra si le crezi eternizate,
Caci eterna-i numai moartea, ce-i viata-i trecator.
si de-aceea beau paharul poeziei infocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegate
Sa citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura -
in zadar o masuram noi cu-a gandirilor masura,
Caci gandirile-s fantome, cand viata este vis.
Momento Mori - Partea I
Momento Mori - Partea II
Aceasta pagina a fost accesata de 6314 ori.
