Muresanu
de Mihai Eminescu
(Tablou dramatic intr-un act) Persoane: MURESANU, MORS, GENIUL LUMINEI (Scena infatiseaza un peisagiu de-o romanticitate salbateca in munti.
Pe de o parte stanci crapate unele tepene, altele rasturnate de alta brazi acatati de varfuri de stanci, unii franti si rasturnati de vijelii si torente.
In fund se vad ruinele inca fumegande a unui sat de colibe risipite ca cuiburi mari in dosul stancelor. Mai in avanscena,
turnul vechi si negru a bisericei satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zabrele, cu muri parte risipiti, cu acoperamant de sindrile negre si mucezite.
Asupra intregului plan se revarsa o galbena lumina de luna. Avanscena o cuprinde de-a curmezisul un trunchi rasturnat,
putred, pe care Muresanu sade visator. De tot in fund, codri si munti.
Clopotul suna dogit 12 ore. Miezul noptii.
In vremea asta se scoala Muresanu.)
Tresare miazanoaptea in inima de-arama A turnului de piatra. Lin stelele se-nhama La carul lunei blonde. Prin vamile veciei Nici vremea nu le trece cu visele mandriei, Nici suflete nu intra, nici suflete nu ies. Prin aerul de noapte, puternic, rece, des, A lunei adormite patrund razele rare In temnita din pieptu-mi trezind gandiri amare. Cand somnul, frate-al mortii, pe lume falnic zace Cu genele-i inchise, cu visele-i de pace, Cand palida gandire prin tara mortii trece, Si moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge, Pacatele-i i-adoarme, invidia i-o stinge Ce ochi vegheaza umed? Ce suflet se framanta, Ce suflet tipa-n doliu, ce lira jalnic canta?... Sunt eu!... Privesc trecutul, si-icoana lui barbara E zugravita aspru d-ursita-ne amara. Si gandul meu nu poate sa rup-acea perdea, Ce-ascunde viitorul teribil dupa ea. Cantarea? Cea mai nalta si cea mai indrazneata Nu e decat rasunet la vocea cea mareata A undelor teribili, inalte, zgomotoase A unui rau, ce nu-l vezi. Sunt undele de timp Ce viitoru-aduce, spre-a le mana-n trecut. Desi privesc nainte-mi noaptea batrana supta, Si vad c-o lume noua dintr-insa se ridica, Dar parghia aceea, ce desfacand tenebre, Ridica viitorul puterea care toarce Al vremii fir aceea imi e necunoscuta. Vai! cele intamplate istoria le spune Si cele viitoare si-arunca umbra lor In atmosfera groasa a zilei cei de azi. De ce se-ntampla toate asa cum se intampla, Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare, In sirul orb al vremei si-a lucrurilor lumei? Sau oarba intamplare fara-nteles si tinta E calauza vremei? Putut-a ca sa fie Si altfel de cum este tot ceea ce esista, Sau e un trebui rece si neinlaturat? Si daca trebui toate sa fie-asa cum sunt, Ce legi urmeaza vremea? Cu ce drept ea apasa O ginte ca pe sama-i o alta sa ridice; E vo dreptate-ntr-asta, sau oarba-mparte bobii Soarta fara-de-lege? Si daca n-ai temeiuri Decat acele spuse de cartile batrane, Si-aceste-s dovedite ca nu dau dezlegare Cine-mi va spune mie daca a gintei mele Viata viitoare va fi mai fericita Decat al ei trecut? De-ar fi fost rau adesea si bine num-o data, As crede ca-ntamplarea oarba, nevinovata A gramadit in mersu-i, dar fara ca s-o stie, Atata neferice pe tara mea pustie. Dar nu! e-atata minte atata plan de rele S-a gramadit puternic in viata gintii mele, Incat imi vine-a crede ca samburele lumei E raul. Cartea lumii d-eterna rautate E scrisa si-i menita. De vei avea puterea, Vointa ca sa sfarami pe cel mai slab ca tine, Bravura se numeste. De esti inchipuit, Nesuferind ca altii de-acea inchipuire Cu vorba sa se-atinga: onoare se numeste; De vrei sa-ntreci pe altii si lumei sa-i impui Persoana ta infama: dorinta-i de marire, La fapte mandre stimul. De esti atat de van Sa crezi ca pan-si cerul asculta a ta vorba, Ca-i pasa daca corpul ti-l chinuiesti si mintea Ti-o stupifici iti zice ca esti evlavios, Ba chiar si sfant. Si nu sunt numai oameni Ce iti admira fapta, gandirea-nchipuita, Ci te admir popoare... Ce proasta e multimea, Ea crede cum ca duce a lumii soarta-n mana, Si singura e dusa de-o mana de sireti. De te-a-nzestrat natura Cu-atata minte numai, sa poti vedea prostia Si cruda rautate ce masa o domina, Nedand nimic pe ele, sa faci din ele scara Spre-a te urca pe dansa l-avere si marire, Prefa-te numai cum ca tu pretuiesi acele Mari calitati si-alese (numeste-le cum vrei), C-o fraza linguseste desertaciunea lor Si pe-umeri te vor duce, sacrificand averea, Viata pentru tine. Dar spune-li-adevarul, Te-or rastigni pe cruce, te-or huidui cu pietre Si te vei stinge mizer de nimenea jalit. Se vede Ca nu puteau siretii ca sa gaseasca-n viata Alt pret decat acela sa-si implineasca pofte Pe seama altor... Apoi este si drept, cuminte, Ca prosti sa duca greul, astutii sa domneasca... La ce-ar fi-atuncea lumea in doua impartita? La ce-ar esista prostii si iar la ce siretii? Nu merita natangii sa fie stapaniti? Nu vezi ca stapanindu-i le implinesti dorinta? Mai de dorit ce soarta pot ca sa aiba-n lume Decat sa-i duca-n turme sunetul unui nume? Ei nici nu-s pentru alta decat ca sa traiasca, Sa moara-ntru-mplinirea unei desertaciuni. Si-apoi nu vedeti voi Ca ei admira toate ce le-aduce pieire? Omoara fericirea unui popor intreg, Linistea unui secol si esti numit erou. Beata de bucurie multimea te primeste, Cu lauri te-ncununa... O ginta ce se-nalta Pe spatele altora e mare si cu cat Mai mult se tine-n locu-i prin rau si prin asprime, Cu-atata e mai mare. Dreptate-universala E-aceea ce-o uraste puterea bruta. Peste Tarie nu decide nimic. La bine ne-i putea S-aduci doi oameni; raul l-urmeaz-intregi popoare; Caci raul este coltul vietii. Vecinic raul Intaiul rol il joaca e colt in orice cuget, In oricare vointa, in orice fapta mare. Invidia de pilda e mam-egalitatii, Si ingradirea contra rautatii reciproce Dreptate se numeste. Cu cat mai rai sunt civii Cu-atat e mai perfecta dreptatea. Fiti rai si veti strabate La tinta-oricat de mare, numai prin rautate! Fiti rai! si-urmati principiul ce lumea o domina Lasati sa creada altii mai prosti ca voi in bine. De ce n-aveti voi minte? Deschideti ochii vosti, Vedeti ca sfant si bine sunt numai pentru prosti? De cand sunteti in lume, a esistat dreptate Si pentru voi? Dar greul voi numai il purtarati, Voi v-ati hranit dusmanii, i-ati aparat cu sange, In loc de-a sparge capul naparcei sub picior, Voi ati crescut-o mare si astazi va zugruma. Spun popii de-o vecie unde oricare vina Gaseste-a ei osanda si binele rasplata Si mii timizi de frica si de-o speranta vana Trec inselati pe langa izvoarele vietii. Iar daca nu, lintoliu, piroane de sicriu, Rasplata sunt virtutii? Rabdarea cine-o are tarasca-se-nsetat. Voi soarbeti picatura de timp ce o aveti, Aici fiti mari, puternici, aci fiti fericiti Aici spirit, curagiul si pumnii au valoare. In mana de vei prinde-a istoriei carte Si daca tu de frica sau poate de rusine In faptele ei rele nu vei incifra bine, Vedea-vei cum sub ochii-ti in plin se desfasoara Raul si iarasi raul ca vremea se masoara Dupa a rautatii pasire. Rau si ura Daca nu sunt, nu este istorie. Sperjura, Invidios-avara, de sange insetata E omenirea-ntreaga o rasa blestemata, Facuta numai bine spre-a domina pamantul, Caci rautatii numai ii datoreste-avantul Ce l-a luat pe scara fiintelor naturii. Cine-a vazut vrodata popor de oameni buni Sa fie mare? Daca e rau, e egoist, Vrea toate pentru sine, nimica pentru altii; Daca traieste bine, dar fara ca sa lase Ca si-altii sa traiasca e mare. Cand un popol Incepe a fi nobil si generos in cuget, Atunci a lui cadere si moarte sunt aproape, Caci numai raul are puterea de-a trai. Chiar fapta cea mai buna duce la rau. Ea este Pamant care hraneste samanta celor rele. Ai mila De unul si cu mana in care i-ai pus pane Mani va ridica piatra, ca el intai s-arunce In tine. Da-i unuia onoare si marire, Si va fi cel din urma spre-a se uita la tine De-i fi cazut. Ce plan adanc-siret! Cum in samanta dulce a raului s-a pus Puterea de viata! Si mai credeti in bine, in basme de copii! O, ridicati in suflet gigantici vijelii Si sfaramati c-o mandra strigare triumfala Ordinea cea nedreapta, sireata, infernala, Ce prostii si siretii, unii-nselati, iar altii Inselatori sustin ca de Dumnezeu e pusa In lume. O, Satan! geniu al desperarii! Acum pricep eu gandu-ti, caci zvarcolirea marii Traieste-acum in mine. Pricep gandiri rebele Cand ai smucit infernul ca sa-l arunci in stele, Dezradacinasi marea ca s-o improsti in soare, Ai vrut s-arunci in caos sistemele solare. Da! ai stiut ca-n ceruri, raul, nedreptul, trona, Ca secole natange l-adora, l-incorona, Stiai c-asa cum este nu poate a fi bine! Ca nu poate nedreptul etern ca sa domine. O! de-as vedea furtuna ca stelele desprinde, Pe cer talazuri mandre inalta si intinde, Si nourii ca sloiuri de gheata aruncate, Sfarmandu-se de-a sferei castele instelate Cerul din radacina naltandu-se decade, Tarand cu sine timpul cu miile-i decade, Se-nmormanteaza-n caos intins fara de fine, Zburand negre si stinse surpatele lumine. Vad caosul ca este al lumilor sacrii, Ca sori mai palpai rosii, gigantice faclii, Si-apoi se sting. Nimicul, lintoliu se intinde Pe spatiuri deserte, pe lumile murinde! Vazand risipa, Satan, voi crede c-ai invins! Caci daca esti arhanghel al mortii cei batrane, Atunci esti drept caci numai ea este dreapta-n lume, Si cei ce o servesc caci contra orice-n lume Invinge rautatea dar contra mortii nu. Fiindca tina lumii e rea, fiindca tina Si praf e universul intreg fara de vina Ai cazut, geniu mandru, plin de-ndaratnicie In spatii far-de margini, in evi de vecinicie! Vai, soarte blestemata, ce oarba arunci bobii, La oricine in lume dai ceea ce nu-i trebui, Te rog, soarte, ma scapa, de altii nu de mine. Atat venin in suflet, si-atat amar in gand, Incat dac-as putea-o ca sa rasuflu-adanc Si bine as invenina vremea-n care-s osandit De a trai. O, geniu ce patrunzi Nemarginirea iarta c-amaraciunea mea M-a-nvins! Tu stii sa judeci si stii ca nefericea Ades scrinteste sirul gandirii si o face Sa mearga tocmai contra la calea ceea care Ar trebui s-urmeze. Un orologiu care in loc de-a-mbla-nainte S-ar tarai-ndarat. O, nu esista crime, Caci toate, toate-s fapte unei gandiri pe dos, Unei simtiri perverse, amare... Taci, taci, suflete mandre, nu rascoli cu-atata Grozava usurinta titanica turbare Ce-n aschii sclipitoare gandirea mi-o sfarama Stinge, puternic Doamne, cuvantul nimicirii Adanc, demonic, rece, ce-n sufletu-mi traieste Coboara-te in mine, ma fa sa recunosc C-a ta faptura slaba-s. Nu ma lasa sa sper Ca liber, mare, mandru prin condamnarea ta N-oi cobori in iaduri de demoni salutat, Ca unul ce menitu-i de a le fi stapan Stapan geniilor pieirii! Ce gand superb! O,-nceata, Inima mea cea stoarsa de-o cugetare beata. Nu rascoli-n bataie-ti ruinile sfarmate A lumii-mi dinauntru. Vad cerul, lan albastru sadit cu grau de stele, El ni arata planul adancei intocmele Cu care-si misca sorii. In samburul de ghinda E un stejar. Cum dansul din proprii radacine, Din planul vietii sale ascuns in coltu-obscur Isi creste trunchiul aspru asa, poporul meu, In tine e puterea-ti, naltarea-ti si pieirea-ti. Eu cred ca tot ce este menit de a fi mare Sa-si innaspreasca trebui superba radacina Prin viscole turbate, prin arsita si-nghet. Mai tare e-acea stanca ce a trecut martira Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare Ce-au cotropit romanii sunt vijelii marete, Turbate, mandre, aspre ca orice vijelie, Dara si trecatoare ca ele. Iar stejarul Poporului meu tare ridica s-azi in vanturi Intunecata-i frunte si proaspata lui frunza. In lume vad popoare cuminti si fericite, Si ma intreb ce soarte sa doresc la al meu? Si-un gand imi vine aspru, adanc, fara de mila Si sfarmator de lume. Nu, nu! N-as vrea ca alte Popoare sa mai fie c-al meu nu merit ele Sa-i semene. Poporu-mi menitu-i ca sa fie Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire Pentru a lui viata. O, natie iubita! Vei intelege doru-mi, vei sti sa-l pretuiesti? Voi sa te vad, iubito! nu fericita mare! Decat o viata moarta, un negru vis de jele, Mai bine stinge, Doamne, viata gintii mele, Decat o soarta aspra din chin in chin s-o poarte, Mai bine-atinga-i fruntea suflarea marii moarte!
Muresanu
Aceasta pagina a fost accesata de 5910 ori.
