Musat si ursitorile
de Mihai Eminescu
Sub vantul rece-al amortitei ierne
isi pleaca codrul crengile-ncarcate;
Sub alba-i haina campul se asterne,
Cu stele dulci e bolta presarata;
Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,
Prin rumeni aburi luna se arata
Iar din bordei ce sta langa carare,
Prin ochiul prins unei feresti rotunde
Se-aude plans, se vede luminare
si in caldura locuintei scunde
O mama misc-un leagan cu piciorul
si la scanciri c-un cantec ea raspunde.
si-au adormit incet, incet feciorul,
Sub a lui leagan a impins o piatra
Gandirea ei spre viitor ia zborul.
Mai licuresc carbuni colo pe vatra,
Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,
Din codri lupii urla, canii latra.
Ea doarme-adanc cu brate-n jos lasate,
Dara prin somn sta tinta sa priveasca:
Un mandru vis in sufletu-i strabate.
Da, cand a fost copilul sa se nasca,
Opri Orion ale sale pasuri
Ca soarta-n lume el sa i-o croiasca.
Jur-imprejur se auzira glasuri
si s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,
Mutit-au limba de l-a vremii ceasuri.
soptind usor treceau cu pas feeric
Pe langa leagan dand mereu ocoale:
Trei umbre albe ies din intuneric,
La cer ridica bratele lor goale,
Usoare parc-ar fi de vant plutite,
Descant copilu-n somn sa nu se scoale.
Sunt ursitori cari din cer sosite
Revars-asupra-i zarea aurorii,
Cu cate daruri lui i-au fost menite.
I-aduc comori, viata lunga, glorii,
Deasupra lui revarsa raze slabe,
Din ochii lor, adanc-adormitorii.
Pe parul lor margaritare-n boabe
Balai si moale ca si auru-n spice
Scanteie-n umbra ale lor podoabe.
Copilul doarme, ele fac sa pice
Deasupra-i flori, se pleaca sa-l meneasca,
inconjor leaganul si-ntaia zice:
„Sa fii frumos si fata ta luceasca,
Precum in cer e numai unul soare,
Un soare fii in lumea pamanteasca.
Puternic fii i-a zis cea urmatoare;
si biruind vei merge inainte,
Sa-ti fie viata-n veci stralucitoare.
A treia zise tainic: Fii cuminte,
Patrunzator ca si lumina mare,
Tu sa-ntelegi cele lumesti si sfinte."
Iar muma lui cu spaima-n somn tresare,
impreunandu-si manile-amandoua,
Ea in genunchi se roaga-n gura mare:
„O, ursitori, a caror daruri ploua
Asupra lumii-ntregi, mai stati o clipa
si ascultati rugarea spusa voua.
Nu bunatati cari se trec in pripa
Sa ii meneasca sfanta voastra gura,
Nu bunatati supuse la risipa.
Puternici, mari, frumosi atatia fura,
intelepciuni, comori le-ati dat multora
si toate, vai, cu vremea se pierdura.
Lui daruiti ce nu ati dat altora,
Un dar nespus de scump ce n-are nume
Ca sa rasar-asupra tuturora..."
Atunci la ruga nenteleptei mume,
Zana privi adanc si trist ca s-o priceapa:
„stii tu ce dar ii cei si stii tu cum e?
Tot ce e om se naste si se-ngroapa,
Fie-n coliba, fie-n vechi castele,
Pe culmi de munte ori la mal de apa.
Dar e-mparat, dar cetitor de stele,
Acelasi vis ii suna in ureche,
A lor vieti sunt pururi tot acele.
Pe cand sunt tineri se adun pereche,
La joc, la viata si la dant s-aduna,
Batrani fiind vorbesc de vremea veche.
si lui ursit-am tot o viata buna
si masurata pe un pic de vreme,
Sa aiba ziua soare, noaptea luna!
Caci de ar fi incoronat de steme
Sau pe pamantul gol de si-ar asterne,
Tot viata si tot moarte-o sa se cheme.
Tu chemi blestemul nenduratei ierne
Pe capul lui cel tanar, nenteleapto!
Tu-i ceri durerea unei vieti eterne.
Da, sus la cer privirea ta indreapt-o!
Plinita e dorinta ta nebuna.
si ziua neagra peste el asteapt-o.
Caci i s-a dat sa simta-ntotdeuna
Un dor adanc si indaratnic foarte
De-o frumusete cum nu e nici una
si s-o ajunga chiar e dat de soarte,
Caci tinereta neimbatranita
ii daruim si viata far- de moarte.
Dar nentrupat e chipu-acei iubite
Ca si lumina ce in cer se suie
A unei stele de demult pierite:
El n-a fost cand era, el e cand nu e."
Musat si ursitorile
Aceasta pagina a fost accesata de 6198 ori.
