O, te-nsenina, intuneric rece ...
de Mihai Eminescu
O, te-nsenina, intuneric rece
Al vremei. infloreste-n neagra-ti
Spelunca umeda ca ebenul cel topit,
Fa ca sa straluceasca pe-acea cale
Ce duce-n vecinicie toate-acele
Fiinte nevazute, cari sunt,
Desi trec nesimtite, ca si vremea
Ce vremuieste-adanc in tot ce e.
Sa vad trecand in haina cuvenite
Acele ganduri, ce-atunci cand apar
Nemuritoare par, pentru c-apoi
Nici sa nu stii cum de au disparut.
Din mintea secolilor lungi, greoi
Ca si cand n-ar fi fost. Cate fiinte
Ar trebui sa treaca pe-a ta cale:
Unele mandre, tantose, regale,
Cu-ncoronata frunte imbracate
in purpura; altele dulci, cu ochii
Moi, mari, albastri... albe ca si crinul,
Miscand a lor corp voluptos, ce-nvita
Mai aruncand priviri de muritoare,
Mai cautand iubire, ca sirene;
Unele-nchipuite, alte tampe,
Unele aspre, altele duioase,
Toate cerand brevet la nemurire
si toate strecurandu-se cu toate astea
Pe calea care duce la orasul
Uitarii, ingropat de vecinicie.
Dar deasupra-astei multimi pestrite
De ganduri trecatoare, vezi departe
Muntii de vecinici ganduri ridicand
A lor trufasa frunte catre cer:
Cu nepasare ei privesc la toate
Efemeridele ce trec in vale
Cantand, vuind, certandu-se si toate
Aspirand la un lucru care-n veci
Nu poate fi a lor eternitatea
O, te-nsenina, intuneric rece ...
Aceasta pagina a fost accesata de 3912 ori.
