Povestea Codrului
de Mihai Eminescu
imparat slavit e codrul,
Neamuri mii ii cresc sub poale,
Toate inflorind din mila
Codrului, Mariei-Sale.
Luna, Soare si Luceferi
El le poarta-n a lui herb,
imprejuru-i are dame
si curteni din neamul Cerb .
Crainici, iepurii cei repezi
Purtatori ii sunt de vesti,
Filomele-i tin orchestrul
si isvoare spun povesti.
Peste flori, ce cresc in umbra,
Langa ape pe potici,
Vezi bejanii de albine,
Armii grele de furnici...
Hai si noi la craiul, draga,
si sa fim din nou copii,
Ca norocul si iubirea
Sa ne para jucarii.
Mi-a parea cum ca natura
Toata mintea ei si-a pus,
Decat orisice papusa
Sa te faca mai presus;
Amandoi vom merge-n lume
Rataciti si singurei,
Ne-om culca langa isvorul
Ce rasare sub un tei;
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
si prin somn auzi-vom bucium
De la stanele de oi.
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strange piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i intelept!
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
imprejuru-ne s-aduna
Ale Curtii mandre neamuri
Caii marii, albi ca spuma,
Bouri nalti cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne ramuroase,
Ciute sprintene de munte -
si pe teiul nostru-ntreaba
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iara gazda noastra zice,
Dandu-si ramurile-n laturi
– „O, priviti-i cum viseaza
Visul codrului de fagi!
Amandoi ca-ntr-o poveste
Ei isi sunt asa de dragi!"
Povestea Codrului
Aceasta pagina a fost accesata de 9457 ori.
