Rime alegorice
de Mihai Eminescu
Corabia vietii-mi, grea de ganduri,
De stanca mortii risipita-n scanduri,
A vremei valuri o lovesc si-o sfarma
Si se izbesc intr-insa randuri-randuri.
Iar eu pe-un tarm pustiu murii in pace.
Deasupra fruntii-mi luna-n nouri zace,
Trecand incet pustiile Saharei
Si luminand o lume care tace.
La miezul noptii vezi pustia plana
Nascand de suptu-i mandra caravana
De morti in valuri lungi si, treaza,
Mergand incet spre-un vis: Fata Morgana.
Intr-adevar: adanca departare
Arata un palat numai splendoare.
Printre feresti patrunde o lumina;
Perdelele-i pareau muiate-n soare.
— Minunescu.
De prin deserturi lungi si departate,
In siruri vin scheletele uscate.
Pustiu-atunci cu caravane-sate,
Dormea ca mort sub luna care bate.
O caravana langa mine trece,
Naintea ei vine-o suflare rece.
In siruri lungi se strecur’ si se strecur’:
Eu numar unul, numar doisprezece.
Un chip atuncea de pe cal coboara.
La mine-ndreapta-a lui privire-amara
Si fata slaba, trista, adancita
S-osoasa mana o intinde-avara.
Dar sa ma misc nu am nicicum putere,
Caci tapan mort eram si fara vrere.
Pleoapele-mi pe ochi erau lasate,
Desi prin ele eu aveam vedere.
Iar umbra-n valu-i de matase sura
D-urechea mea si-apropie-a ei gura
Si-mi spune lin si-ncet povestea mare,
Ce ca un rau etern in minte-mi cura:
“Colo-n palat rezida-o vrajitoare
Si om cu ochii vii de-o vede moare;
Iar celor morti, lumina lor adanca,
Le da viata noptii trecatoare.
Deci vin si tu pe un schelet sa-ncalici,
Sa vezi palatu-i in lumini opalici;
De sirul nostru sa te tii in urma
Pan’ la gradina ei cu flori italici.
Si iata valul meu ti-l dau — pe fata
Sa-l pui, s-acoperi ochii tai de gheata,
Ca nu cumva sa se topeasca iute
De a privirii ei tiranica dulceata.”
Ma sui si plec... o umbra sunt din basme
Si o fantasma sunt intre fantasme,
Prin mana mea de o ridic se vede
Ca si prin corpul straveziei iasme.
Din ce in ce cu totii se apropii.
Gradini lucesc si flori cresteau cu snopii,
Iar roua curge in briliante umezi —
Din crengi de arbori lumineaza stropii.
Pe scari de marmur ne suim cu totii
Si mortii-si caut prin coloane sotii:
Sunt tineri unii ca iubirea moarta,
Iar alti’ au barbe albe ca preotii.
Dar toti cu totii sunt de om ruine
Si risipiti din carduri beduine
Au fost gasit amara, cruda moarte
Intr-un pustiu arzand si fara fine.
Vorbesc incet... ca-n somn... si vorba suna
Ca frunze-uscate care vantu-aduna,
Sau ca murmurul cel vrajit de ape
Cand peste codri-apare blonda luna.
Deodata-n doua sirul se desface.
In fund apare-un mandru chip ce tace;
Cu rosii flori de mac in paru-i negru,
Cu ochii-nchisi un semn cu mana-mi face.
Eu o urmez prin galerii inalte.
Izvoare vii din vase stau sa salte
Si langa ele nimfele de marmur,
Fapturi ceresti unor maiestre dalte.
Pe lucii muri auritele pilastre.
In jurul lor sunt asezate glastre,
Din care cresc bogate-ntunecoase
Ici roze negre, colo flori albastre
Si pe feresti perdele de purpura.
Un miros racoros simtirea-mi fura;
Deschisa lin e usa unei sale
Si noi minuni uimitii ochi vazura.
Un pictor a-nflorit plafondul, murii,
Cu basme mandre, cu frumoase hurii
Si din catui de-argint, copar miroase
Cu fum albastru formele picturii.
Iar pe-un divan, ascuns intre perdele
Albastre, infoiate si cu stele,
Sedea regina basmelor maiastra —
Lumina lumea gandurilor mele.
Ea insira margaritare-n poale
Si pe-un covor, persan, frumos si moale,
Ea-ntinde surazand ca-n vis si lenes
A ei picioare de zapada — goale.
Ochii adanci ca doua basme-arabe
Saman cu-aceia ai reginei Sabbe,
Cum imparatul Solomon ii scrie,
Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe.
Cu ochi pe jumatate-nchisi surade:
— Desi privirea-mi pe cei vii ucide,
Te uita lung la mine, tu, ce mort esti,
Pan-al tau suflet ochii va deschide.
L-al tau mormant tu esti in pragul portii,
Dar sa te stingi nu este voia sortii,
Ci-n fata mea sa lasi incet sa-ti cada
De pe-ai tai ochi de gheata valul mortii.
Ingenunchind atunci am zis in sine-mi:
,,O, dulce chip, cu mana fruntea tine-mi
Si de pe ochi ia-mi valul trist si rece,
Caci simt bataia ren’viatei inimi.”
Si de pe ochii-mi cade ceata sura
Si noi minuni uimitii ochi vazura,
Caci inaintea mea stai vrajitoare
Si basmu-asculti cu zambetul pe gura.
*
S-atuncea pier anticele portale.
In jurul meu iluminate sale
Si-n loc de morti fiinte vii, ce vesel,
Cu hohot rad — serbeaza bachanale.
Unde-s acum fantasticele seme
Prin care luna strabatea-ntr-o vreme?
Acele mii nisipuri din pustie
Traiesc... nici unul moartea nu si-o teme.
Cand ar avea moarte o vecinicie
De-amor, de viata si de nebunie,
Ei nu s-ar veseli atat de tare
Precum o fac in asta moarte vie.
Ici vezi femeia plina si balaie
Ce lasa-ncet sa cada a ei straie;
Zambind ramane-n mijlocul multimei
Precum ar fi iesit din calda baie.
Ici una oachesa se-ntinde-alene
In bratu-unui barbat ce, de sub gene,
S-arunca ochi-ntunecosi salbateci,
Setosi de patimi c-ale unei hiene.
Iar una sta cu ochii ei sa soarba
Pe-un vechi ostas cu-ntunecime oarba
Si degetele fine ca de ceara
Si-mpleticeste-n-a lui neagra barba.
Un ras, un chiot, o vuire multa —
Cu totii striga, nimeni nu asculta;
Ocari frenetici sunt o desmierdare
Si desmierdarea deveni insulta.
Toti se iubesc — s-o spun in gura mare.
Toti au facut din viata sarbatoare:
De masti razande lumea este plina,
De comedianti si de femei usoare.
Murmure doar s-aud de prin unghere.
Unde cu glasul bland amantul cere,
Pe cand iubita gura ei, uscata
De sarutari, deschide la placere.
Ce-i lumea asta ma intreb acuma:
Au nebunit-au, sau domneste ciuma?
De-acopar moartea, ranele hidoase
Cu ras, cu-amorul, cu betii, cu gluma?
“Ba nu — raspunse-atunci Seherazade —
Nu, nu ii vezi asa precum se cade;
Viata lor un vis al mortii este,
Azi prada ei, iar maini ea o sa-i prade.
Ce afli-n lume? mii de generatii,
Popoare mandre sau obscure natii
De mult pierira si pe-a lor cenusa
Traieste... cine?... ei! inmormantatii.
Moarte si viata, foaie-n doua fete:
Caci moartea e izvorul de viete,
Iar viata este raul ce se-nfunda
In regiunea nepatrunsei cete.
Femeia goala, cufundata-n perne,
Frumsetea ei privirilor asterne;
Nu crede, tu, ca moare vre odata,
Caci e ca umbra unei vieti eterne.
Iubirea ta-i viata — a ei iubire
E viata iar si iar de omenire.
Vointa ei s-a ta de se-mpreuna,
Atunci e suflet in intreaga fire.”
Rime alegorice
Aceasta pagina a fost accesata de 5079 ori.
