S-a dus amorul...
de Mihai Eminescu
S-a dus amorul, un amic
Supus amandurora,
Deci canturilor mele zic
Adio tuturora.
Uitarea le inchide-n scrin
Cu mana ei cea rece,
si nici pe buze nu-mi mai vin,
si nici prin gand mi-or trece.
Atata murmur de izvor,
Atat senin de stele,
si un atat de trist amor
Am ingropat in ele!
Din ce noian indepartat
Au rasarit in mine!
Cu cate lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!
Cum strabateau atat de greu
Din jalea mea adanca,
si cat de mult imi pare rau
Ca nu mai sufar inca!
Ca nu mai vrei sa te arati
Lumina de-ndeparte,
Cu ochii tai intunecati
Renascatori din moarte!
si cu acel smerit suras,
Cu acea blanda fata,
Sa faci din viata mea un vis,
Din visul meu o viata.
Sa mi se para cum ca cresti
De cum rasare luna,
in umbra dulcilor povesti
Din nopti o mie una.
Era un vis misterios
si bland din cale-afara,
si prea era detot frumos
De-au trebuit sa piara.
Prea mult un inger mi-ai parut
si prea putin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Sa fi putut sa steie.
Prea ne pierdusem tu si eu
in al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitaram toate.
si poate ca nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atat de sfant noroc
Strabatator durerii!
S-a dus amorul...
Aceasta pagina a fost accesata de 4905 ori.
