Amintiri despre Eminescu - Alexandru Vlahuta
de Mihai Eminescu
Eram in gimnaziu cind am citit primele poezii ale lui Eminescu si fantastica lui nuvela Sarmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o inriurire extraordinar de puternica; adincimea fascinanta a gindurilor lui ma umplea de un fior mistic, de o admiratie extatica. Si de multe ori am cautat sa construiesc in inchipuirea mea de copil figura necunoscuta a acestui zeu, care mi se parea ca trebuie sa traiasca o viata cu totul deosebita de a noastra, intr-o lume supraumana, in basme. Credeam citeodata ca-l zaresc in unele tablouri din Sarmanul Dionis, o vaga silueta care se departa mereu, si parca se topea intr-o lumina intensa, ametitoare.
Cind am terminat liceul, aveam in cap figura lui Eminescu, asa cum mi-o facusem eu: un tinar slab, inalt, palid si tras la fata, cu ochii negri, visaotri, pe umeri ii cad plete ondulate, o haina lunga si veche ii acopera trupul pina-n calciie; el nu vede pe unde calca, nu se uita la nimeni, si merge ca un somnambul, parc-ar pluti.
Trei ani am cautat pe ulitele capitalei figura aceasta, si n-am gasit-o. Intr-o z, ma intorceam cu mai multi prieteni de la Universitate. In dosul pasajului aud pe cineva zicind : "Uite Eminescu!". Toti ne oprim sa-l vedem. Un om in virsta, bine facut, rotund la fata, fara plete, imbracat ca toti oamenii ... Il vad suindu-se-n tramvai - ma despart de prieteni si ma urc si eu. M-asez in fata poetului si-l privesc, dar cu ce sfisala! El tine pe brate un ghiozdan ros pe la margini; degetele de la mina dreapta ii sunt pline de cerneala violeta, ochii lui mici, infundati, cu gene rari, au privirea vaga si ostenita a omului distrat, dus pe ginduri.
Linga el sta o cucoana slaba si sulimenita, care-l priveste fix, din ce in ce mai itnrigata. Ea isi sterge cu batista colturile gurii si-si potriveste bridurile de la palarie cu egsturile unei persoane gata sa ia o hotarire.
-Asa-i ca nu ma mai cunoasteti, domnule Eminovici?
Eminescu se-ntoarce; un zimbet blind ii lumineaza fata.
-Doamna A ... cu ce pricina pe-aici?
Si doamna ii spune ca fata ei a parasit "trupa" si cauta un loc de profesoara; ii aduce aminte de cind facea parte si el din trupa, si ofteaza ...
-Dar d-ta ce faci aici in Bucuresti?
-Eu ... dau lectii!
Suntem in strada Buzestilor. Eminescu se ridica-ncet si face semn conductorului sa orpeasca.
-Ce, pe-aici stai?
Poetul raspunde c-o miscare plictisita din cap care-nsemna si "da" si "buna ziua" si multe de toate.
*
Cinci ani dupa asta. Stam amindoi la o masa in cafeneaua de la "Imperial". In fata noastra, la o alta masa, e un batrinel chel, c-o figura foarte expresiva, de-o slabiciune si de-o paloare bolnavicioasa. Emienscu il priveste lung, milos - nu-si poate lua ochii de a el. Se pleaca incet la urechea mea:
-Oare cine-o fi? tu nu-l cunosti?
-Nu ... da' de ce ma-ntrebi?
-Grozav seamana cu tata.Intrebam pe chelner si aflam ca-i consulul de la Salonic.
Poetul ma sfatuieste sa traduc in versuri Cei sapte de la Teda si lauda seninatatea si amretia tragediilor clasice.
O fetita, c-un paneras de flori, se tot milogeste pe linga noi, c-un aer de sfisietoare muzeire. Aleg o garoafa si o dau poetului, caremi spune ca-i plac florile. Eminescu ridica-n sus garoafa c-un gets delicat, se uita ginditor la petalele invoalte, de un ros-inchis, si, ca si cum ar relua sirul unei discutii intrerupte un moment, imi spune:
-Degeaba, ne trebuie un poert care s-o ia peste cimpi, nebuneste ... ne trebuie ceva nou, cu totul nou ... un nebun, dar un nebun de geniu care sa-si croiasca el o forma a lui s-un drum neincercat de nimeni ...
Eu il privesc lung, nedumerit; astept sa vad cu ce se leaga asta.
-Uite, dintre tinerii de azi, stii cine da semne c-are sa fie un poet mare la noi?
-Cine?
-Mille. Da, da, nu te uita, Mille e un poet ... In Carnetul rosu al lui am gasit lucruri minunate, minunate! ...
Acum prind legatura: rosata garoafei a chemat Caietul ros.
E tirziu, aproape miezul noptii. Afara ploua, si cum n-avem umbrela, o tinem mai mult o fuga pin' la otel "Metropol".
-Ramii la mine-n noaptea asta ...
-Nu pot, am de facut gazeta de miine ... si mie nu-mi vine indemina sa scriu decit acasa la mine. Da' hai ca ma sui si eu pentr-un sfert de ceas, poate-a mai sta ploaia.
Eminescu are chef de vorba. Imi povesteste o dragoste a lui, o intimplare curioasa, care i-a inspirat poezia Luceafarul, si care nu se poate spune aici ...
-Dar stii ca sunt doua aproape.
Isi ia palaria si pleaca grabit.
Ma culc. Ascult cum rapaie ploaia pe coperis; si ma gindesc la marele Eminescu, cit de sarac si de chinuit. Am un bilet de loterie, si fac planuri generoase pe cistigul cel mare, de 100.000 de lei. Aud pasi pripiti pe sala ... o bataie discreta in usa.
-Cine-i?
Aprind luminarea. Eminescu, ud leoarca, isi ia floarea de pe masa si , zgribulit, c-un ris copilaresc, imi zice "noapte buna" si pleaca.
Pentru prima oara poetul imi da de gindit.
Amintiri despre Eminescu - Alexandru Vlahuta
Aceasta pagina a fost accesata de 6093 ori.
