Amintiri despre Eminescu - Ioan Al. Bratescu -Voinesti - Amintire dureroasa
de Mihai Eminescu
Nu l-am cunoscut personal - eram inca la universitate cand a murit. Macar ca s-au scurs de atunci aproape cincizeci de ani, amintirea imprejurarei in care l-am vazut pentru intaia si ultima oara imi revine toata zguduitoarea emotie traita aevea intr-o seara de septembrie.
Ca sa intelegeti trebuie sa spun ca pe vremea in care eram in cursul superior al liceului, elev nici mai bun, nici mai rau decat colegii mei, ma deosibeam de ei prin aceea ca traiau in mine doua fapturi deosebite, care apareau alternativ, inlocuindu-se una pe alta.
Una, vesela, zburdalnica, zvapaiata, sociabila - lipsita de seriozitate, absolut ignoranta de valoarea ordinei - prada impreisilor momentului si gata sa cada prada tuturor ispitelor; alta, grava, ordonata, iubitoare de natura si de singuratate, setoasa de a cunoaste lucrurile nu numai in infatisarea lor externa, dar si in fondul lor - si foarte inclinata spre mizantropie.
Dupa cum aparea in mine una sau alta din jumatatile firii mele, uneori sapte-opt zile de-a randul imi petreceam vremea in jocuri, in glume, in farse jucate colegilor ori in hoinareli - nepunand mana pe o carte si multumindu-ma cu ce puteam invata in clasa din prelegerea profesorilor sau din recitirea lectiei de colegii mei; alteori, cateva zile in sir, retras, inchis in mine, ma cufundam in citiri lacome, de carti literare, stiintifice ori filosofice, surd si orb la toate chemarile ispitelor care cu cateva zile mai inainte imi pareau fermecatoare, iar acum mi se vadeau inspide si absurde.
Inzestrat din fire cu o memorie buna, stiam pe din afara nu numai poeziile poetilor romani, dar si foarte multe poezii frantuzesti si nemtesti. Atunci, pe cand eram in clasa a VI-a, am dat peste poeziile lui Eminescu. Zadarnic m-a incerca sa definesc entuziasmul, admiratia si bucuria vecina cu nebunia pe care mi-a pricinuit-o citirea lor. Fara nici o sfortare le invatasem pe din afara si mi le recitam singur, imbatandu-ma pana la delir d furmusetea lor, silindu-ma sa-mi stapanesc emotia de care ma simteam gatuit, pentru a le putea recita pana la sfarsit. Muzica lor
Ma urmarea staruitor
Ca soarele si luna,
Si peste zi fr-atatea ori,
Si noaptea-ntotdeauna.
Intram in clasa a VII-a. Sosit in Bucuresti inainte de deschiderea cursurilor si indemnat de un grup de baieti care ispravisera liceul si erau acum studenti in Universitate, m-am dus cu ei intr-o seara la Opler, o gradina foarte frecventata pe atunci, in care, pe langa orchestra militara, pe langa jocul de popice, era intr-o sala si un varieteu, care incepea pe la ora zece. Am patruns in sala ticsita de lume si ne-am urcat in balcon, aproape de scena, pe care o cantareata fara gratie canta plngator:
"Du hast Diamanten und Perlen..."
(Tu ai diamante si perle...)
De unde pana atunci fusesem foarte vesel si zvapaiat, caldura salei, fumul, lipsa de farmec a cantaretei, care se silea in zadar sa cucereasca atentia publicului zgomotos, preocupat cu ciocnirea halbelor de bere, mi-au schimbat deodata dispozitia. imteam cum piere din mine jumatatea de personalitate voioasa si comunicativa si cum, in locul ei, patrundea jumatatea grava si mizantropa, care-mi soptea:
Viata este-o nebunie
Sfarsita fara-a-fi-nceput
Si iata ca aud langa mine pe un domn zicand:
-Uite pe Eminescu.
M-am intors brusc si, desi nu cunosteam pe domnul care vorbise, l-am intrebat cu infrigurare:
-Unde?
Cu indiferenta, uitandu-se spre randul de mese din fata scenei, mi-a raspuns:
-Uite-l acolo.
M-am uitat in directia privirei lui, dar nu vedeam pe nimeni care ar fi putut sa fie poetul ale carui poezii le inganam seara drept rugaciune.
-Unde? Care? - l-am intrebat din nou staruitor.
-Uite acolo, la masa a patra. Ala cu batista pe frunte.
M-am uitat si am vazut un om rau imbracat, aproape zdrntaros. Pe masa dinaintea lui, alaturi de-o halba de bere, era o farfurie in care pluteau bucatele de ghiata. Si-a scos de pe frunte batista, a muiat-o in farfuie, a stors-o, si-a reasezat-o pe frunte si, acum, cu capul plecat pe spate, zambea dureros cantareteide pe scena, batand cu aman dreapta tactul ariei...
Mi-am simtit sufletul napadit, pe de-o parte, de o sfasietoare compatimire pentru cel care din lacramile lui facuse un izvor etern de incantare pentru altii, pe de alta parte, de o clocotitoare revolta nu numai impotriva indiferentei publicului din sala, dar si impotriva Cerului, care ingaduia aceasta ticaloasa tragedie. Facandu-mi loc cu coatele si cu pumnii, am iesit si ... dar aversiunea pe care am avut-o totdeauna pentru declamatiile strigatoare ma impiedica de a incerca sa descriu ce am resimtit cateva zile, in care cei din jurul meu socoteauca mi-am pierdut mintile.
Amintiri despre Eminescu - Ioan Al. Bratescu -Voinesti - Amintire dureroasa
Aceasta pagina a fost accesata de 3745 ori.
