Istoria unui viteaz anume Doncila
de Mihai Eminescu
Intru o vreme trecuta
Si de abia pomenita,
Nimerit-au la un imparat
Un deliu din Tarigrad.
Multu-i mare si ciudat,
Groaznic si infricosat;
Este-n stat de sapte coti,
Socoteste daca poti,
Si de sapte palme-n spate
De te-apuca grozi de moarte,
Cu capul cat stambolul,
Cu ochii cat paharul,
Cu cialmaua cat o roata
De se-ngrozea firea toata.
Daca-mparatul l-au vazut,
Lui tain ca i-au gatit
De toata casa vaca grasa
Si o casa prea frumoasa,
De gustare gonitoare
Si de noapte fata mare
Cinzeci de oca de vin,
Cinsprezece de rachiu,
De rachiu cam mermeziu
Ce este bun si dulciu
Si cu aceasta urmare
Ce-i vrednica de mirare,
Tot targul ca savarsira
Si cheful ca-si facura,
Ca nici o fata frumoasa
Nu au ramas sanatoasa,
Imparatul cu dreptate
Pe rand i le da pe toate,
Ca sa scape de urgie
Si de a lui grozavie.
De la toti au implinit
Si randul ca au venit
La Doncila bolnavul,
Vrednicul si viteazul,
Iar a sa sor' prea iubita,
intru toate iscusita,
Ea de veste ca prindea
Si afara ca iesea,
Fata-n cap ca-si sgaria,
Parul galben ca-si rumpea,
Cu amar tare plangea
Si din gur-asa zicea:
Mare pacat si mai greu
Ce-au cazut pe capul meu.
Frate-sau o auzea
Si din gur-asa zicea:
Surioara, surioara,
Scarba mea te impresoara?
Au ca tu te-ai suparat
De atata alergat,
Mutandu-mi perinuta
Care ma culc pe dansa,
Ni la cap, ni la picioare,
Ni la umbra, ni la soare,
De noua ai si jumatate
intr-aceasta rautate
Si noua zile de vara
Si noua de primavara?
Sora-sa atunci plangea
Si toate-i istorisea,
De ce are intristare
Si plange asa cu jale.
Frate-sau ca-i raspundea:
-Soro, surioara mea,
Ia, daca mi-i asculta,
Nici in seama nu-i baga.
Tu singura ia cheirul
Si-mi deschide ceirul
Si-mi gateste pe negrul
Care-si va scoate capul,
il cesala si-l insala
Si mi-l scoate ici la scara
Pe trei usi ca la-i baga
Si in casa ca-i intra,
De perini m-oi rezima
Doar sa pot incaleca.
Ea toate ca asculta
Si grajdul ca descuia
Si pe negrul ca-l gatise
Si la dansul ca-l aduse.
Iar Doncila bolnavul,
Vrednicul si viteazul,
De perini se razima
Si pe negru-ncaleca
Si afara ca iesea,
Mana-n stresina punea
Si sulita c-o scotea,
De rugina c-o stergea,
Ca ea tare ruginise
De cand el se bolnavise.
Buzduganul ca-si luase
Si de-acolo purcesese,
Negrul lui tot buiestrand
Si Doncila tot gemand
Si din buzdugan svarlind
Tot in palma sprijinind.
Pe ulita ca mergea
Si la poarta ajungea,
La poarta imparateasca
Cu gand ca sa-si izbandeasca;
La deliul se ducea
Si la masa ca-l gasea,
Cu o ialovita grasa
Si c-o copila frumoasa.
Deliul daca-l vedea,
El la masa ca-l poftea
El deliul suduia
Si din gur-asa-i zicea:
Ah! deliule spurcate
Si cu totul blastemate,
N-am venit sa ma-nvoiesc,
Ci-am venit sa ma lovesc,
Inima sa-mi racoresc
De ahtul ce patimesc.
Deliul daca-l auzea,
Tare ca se mania,
Mana pe buzdugan punea
Si intr-insul rapezea.
Iar Doncila bolnavul,
Vrednicul si viteazul,
Cu mana se atinea
Si in palma ca-l prindea,
De genunchi ca mi-l trantea,
Patru bucati ca-l facea
Si palosul ca scotea
Si din gur-asa graia:
Atin-te-a te sprijini,
Si odata se-nvarti,
Si-n deliul repezea
Si foarte tare-l lovea.
Nu-s cum focul se lovira,
Ochii amandoi sarira
Si capul ca i-l taia,
In sulita il lua
Si in pamant il infipse.
Iar imparatul privea
Si pe scari se cobora.
La Doncila ca mergea
Si pe spate ca-l batea,
Cu mangaiere-i graia
Si pe dansul veselea:
-Ah! Doncila bolnave,
Vrednice si viteze,
De cand tu te-ai bolnavit,
Deliii s-au inmultit.
Asterne-ti mantaua ta
Ca sa-ti platesc leafa ta;
Mantaluta-si asternea,
El de galbeni i-o umplea
Galbenii ca si-i lua
Si pre cal incaleca
Si pe poarta ca iesea
Si pe ulita mergea,
Negrul lui tot buiestrand
Si Doncila tot gemand
Si din buzdugan svarlind,
Tot in palma sprijinind.
Cand pe ulite mergea
Tot orasul se strangea,
De bine ca-l cuvanta
Si pe dansu-l saruta,
Pe crestetul capului,
Cum ii randul turcului;
Si acasa ca mergea,
Catre sora sa zicea:
-Nici in seama nu baga,
Te-am mantuit de-aceasta,
A fost si s-o pomeni
Cat soarele-n cer va fi.
Istoria unui viteaz anume Doncila
Aceasta pagina a fost accesata de 3589 ori.
