Garabet Ibraileanu - Pe langa plopii fara sot
de Mihai Eminescu
(Consideratii tehnice)
Pe langa plopii fara sot
Adesea am trecut;
Ma cunosteau vecinii toti
-Tu nu m-ai cunoscut!
La geamul tau ce stralucea
Privii atat de des;
O lume toata-ntelegea
-Tu nu m-ai inteles.
De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata sa-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns.
O oara sa fi fost amici
Sa ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oara si sa mor.
"Aceasta este o veche poveste." E povestea tanarului singuratic, timid si mai intotdeauna sarac. A eroului obisnuit in literatura epocii eminesciene. E "proletarul intelectual", rupt din clasa din care a iesit, fara relatii sociale, inamorat de obicei de la distanta de o fata dintr-o lume subtire, adesea din clasa boiereasca, pe care o idealizeaza, ca orice mic-burghez civilizat. E Sarmanul Dionis inamorat de Maria, care apare la fereastra casei boieresti, e poetul romantic, inamorat de fata "De la fereastra" (Poezii de Vlahuta) -- mereu fereastra! --, e Dan inamorat de Ana, care-i apare in fiecare zi la fereastra de peste drum etc.
Simplicitatea situatiei si candoarea sentimentului din aceste strofe este redata prin procedee stilistice de o desavarsita simplicitate. Expresii directe. Stil sarac. Nici un ornament. Nici o "figura de stil". Abia un epitet propriu-zis.
Acest procedeu este caracteristic intregii faze din urma a poeziei lui Eminescu, faza de perfectie si de stralucire.
in prima faza, a romantismului imaginativ -- cand era influentat puternic de romantismul german (poezie tip: Floare albastra) --, Eminescu are stilul ornat, imagini bogate, uneori copioase. Acum stilul s-a simplificat si s-a concentrat.
Epitetul si metafora sunt mijloace cu care imaginatia remediaza infirmitatea notiunilor abstracte. Dar ele lungesc vorba. Epitetul si metafora nu adauga o idee; ele numai concretizeaza ideea. Iar Eminescu acum poseda stiinta de a intrebuinta substantivul singur cu acelasi maximum de efect ca si cand l-ar fortifica prin epitete ori prin comparatii. Eminescu reuseste acum sa puna intr-un vers substanta unei strofe. E triumful artei de a scrie. Acum cuvintele lui sunt incarcate de inteles si fac in sufletul cititorului explozie de emotii.
Dar la aceasta simplificare Eminescu ajunge si din cauza unei schimbari in conceptia sa poetica. in prima faza, el isi imbina intotdeauna sensibilitatea cu imaginile naturii. in prima faza e in poezia sa o comuniune ca natura, un fel de panteism. Fiind, asadar, solicitat spre descriptie, trebuia sa aiba stilul "imagé". E colorat si in faza ultima, cand subiectul cere prin definitie culoare (descriptia si epicul din Scrisori si consideratiile filozofice, care fara concretizare ar fi proza curata).
in faza ultima, Eminescu devine mai putin atent la natura. Acum se concentreaza asupra propriului sau suflet. Altadata, ca sa vorbim de poezia erotica, iubea iubirea, pe care o intrupa intr-o femeie, vazuta intr-un decor poetic (de aceea poeziile lui pe atunci erau cam compuse). Acum iubeste femeia. Constiinta intreaga ii este plina de sentiment. Acum isi analizeaza sensibilitatea cu inversunare, iar in analiza aceasta nu mai are ce cauta culoarea.
Dar acest stil este stilul clasic. Acum romanticul Eminescu -- romantic in aceasta faza prin subiectivism exclusiv si prin conceptia vietii -- ne da privelistea rara a unui poet care emotioneaza, hipnotizeaza si transporta prin versuri scrise in stilul clasic.
Dar nu numai mijloacele de expresie sunt simple in strofele de mai sus, ci si ideile... Trecea pe la casa ei, vecinii il cunosteau, numai ea nu-l cunostea; daca i-ar fi dat o zi din viata, i-ar fi fost de ajuns... sau macar sa fi fost "amici" o oara, sa se "iubeasca cu dor" si sa moara!...
Aceste idei sunt nu numai simple. Sunt si banale, iar unele, si mai ales "o oara si sa mor", sunt chiar vulgare. Ultima este luata parca de-a dreptul din Dorul inimii.
si atunci, pentru ce este atat de frumos? E frumos tocmai prin simplicitate. E frumos pentru ca aceasta e in esenta lui amorul tineresc. E frumos ca si vechile recuzite ale poeziei: "luna", "izvorul" si "filomela". E frumos prin banalitate. E frumos prin naivitate. E frumos prin curajul candid al lui Eminescu de a spune aceste lucruri eterne, banale, simple si naive.
Dar pentru a realiza aceasta simplicitate -- mai greu de realizat decat orice alta maniera -- ii trebuiau lui Eminescu mijloace care se intalnesc rar, ii trebuia puterea adanca de simtire, sentimentul unui misterios acord intre cuvinte si al unei misterioase corespondente intre sunete. Existau cuvinte si sonoritati unice, care sa redea ceea ce a voit el -- si Eminescu le-a gasit. in rezervoriul inconstientului sau s-a inchegat exact muzica aceea, care putea exprima mai bine iubirea tuturor visatorilor intre douazeci si treizeci de ani...
si astfel, cuvintele si ideile simple si banale au capatat noutatea primei lor zile de creatie -- cum devine nou si unic cuvantul "te iubesc", cand il spune barbatul pentru prima oara femeii iubite.
in aceste versuri, numai o singura expresie nu e proza curata: "pe langa plopii fara sot". si nu e, fiindca e descriptie. Iar aceste cateva cuvinte evoca o epoca si un mediu. E viata de altadata, patriarhala. E un decor atat de potrivit pentru sentimentalitatea asta simpla si eterna si pentru imprejurarile pe care ni le evoca Sarmanul Dionis, Dan, Din durerile lumii. si un decor poetic prin definitie, pentru ca, oricum s-ar defini poezia, ea este in ultimul rezumat intoarcerea spre natura, refugiu din complicatia civilizatiei si a cugetarii reflexive.
Dar pentru ce anume "fara sot"? Pentru ce aceasta indicatie si precisa si vaga? "Fara sot" e un epitet concret si moral in acelasi timp. Concret, pentru ca da o imagine. Moral, pentru ca, mai intai, e vag, si apoi pentru ca, in comparatie cu aceea ce e "cu sot", evoca ceva stingher, neimplinit, adica o stare de suflet concordanta cu economia intregii poezii.
in faza lui ultima si stralucita, Eminescu intrebuinteaza cu precadere epitete morale. Cuvinte ca "sfant", "dulce" etc. sunt frecvente si se gasesc repetate de la o pagina la alta. Aceste epitete sunt uneori comune si banale -- cum am vazut ca banale si comune sunt de multe ori si notiunile, si ideile. Vom repeta aici acelasi lucru ca mai sus: Eminescu a stiut sa dea o noutate si o forta incomparabila poeziei generale si universal umane, continuta in astfel de epitete.
Iar faptul ca in aceasta faza intrebuinteaza cu predilectie epitete morale decurge din prioritatea pe care sufletul o are acum in constiinta sa asupra lumii externe, aceasta din urma avand acum pentru poet tot mai mult rolul de expresie a emotivitatii sale.
Trecem la partea a doua a poeziei. in prima parte a vorbit tanarul romantic timid si modest, Dionis si mai ales Dan si Radu.
in partea a doua, imediat dupa acel "sa mor", din Dorul inimii, apare cineva atat de exceptional! Un Supraom. Procedeul de compozitie are ceva analog cu acela al cunoscutei poezii a lui Heine, in care, dupa primele doua strofe (un tanar iubeste o fata, fata iubeste pe altul etc.) anume banale si naiv-prozaice, urmeaza sfasietoarea strofa: "Das ist eine alte Geschichte". intocmai asa si la Eminescu, partea prima serveste ca piesa de sprijin partii a doua si o inalta.
in adevar, dupa tanarul care suspina la poarta Ei in zambetul vecinilor -- apare Hyperion, inca si mai mandru decat in Luceafarul, constient de superioritatea lui pana la grandomanie (care-i sade atat de bine lui HyperionEminescu si care ne consoleaza de suferintele acestui om, simtindu-ne feriti sa stim ca el isi dadea bine seama cine este):
Dandu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
in calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trait in veci de veci
si randuri de vieti,
Cu ale tale brate reci
inmarmurai maret
Un chip de-a pururi adorat,
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi.
in partea intai ideile si cuvintele erau banale. Acum a venit in scena Hyperion, si totul s-a schimbat. in partea prima fraza era curenta, simpla, usor de inteles. Aci fraza e lunga, complicata, savant ferecata si concentrata pana la obscuritate. Un singur lucru comun: cu tot avantul imaginatiei, stilul e tot simplu, alcatuit din partile esentiale si principale ale vorbirii: substantive si verbe. Dar partea aceasta a doua, solemna prin continutul ei, incepe printrun fel de orchestratie alcatuita din sonoritatea unor anumite sunete diseminate de-a lungul versurilor si concentrate mai ales in toate cele patru rime ale strofei "Dandu-mi din ochiul tau senin", una din strofele cele mai armonioase din Eminescu.
si acum strofa cunoscuta:
Caci te iubeam cu ochi pagani
si plini de suferinti
Ce mi-i lasara din batrani
Parintii din parinti,
- care exprima puterea sentimentului ce era sa prezideze la imortalizarea acestei moderne Beatrice; care formeaza tranzitia la partea a treia a poeziei, tranzitie intemeiata pe contrast (dispretul din partea a doua fata cu pasiunea din strofa aceasta) si care, in acelasi timp, ne lasa sa vedem ca sufletul Demonului s-a inmuiat la amintirea pasiunii de altadata.
(Nicaieri poate Eminescu n-a exprimat cu atata putere pasiunea iubirii -- decat doara in versurile din Te duci...:
si te uram cu-nversunare,
Te blastamam, caci te iubesc.)
"Te iubeam cu ochi pagani" da minunat infatisarea teribila a amorului-pasiune, caracterul lui elementar, ceea ce are el refractar culturii si civilizatiei -- a amorului sexual, identic sie insusi de-a lungul vremii, din caverne pana azi.
Iar aceste cuvinte i le spune femeii cu o superba mandrie masculina. si inca cu o mai superba mandrie ii spune ca acesti ochi pagani i-au lasat lui "din batrani, parintii din parinti" -- ca a iubit-o nu numai cu iubirea unui singur om, ci cu patima acumulata a tuturor generatiilor inaintase, cu puterea unei rase intregi. Eminescu a exprimat in versuri lapidare metafizica amorului a lui Schopenhauer in Scrisoarea IV. "Parintii din parinti" de aici e transcriptia analist-psihologica a celebrei metafizice. Eminescu isi exprima aici sentimentul iubirii in lumina si din punctul de vedere al acelei teorii. "Vocea speciei" din celebra metafizica este un adevar, daca prin acest termen se intelege acumularea ereditara in sentimentul iubirii sexuale. in adevar, toate iubirile tuturor ascendentilor unui om vorbesc in iubirea lui. Iata pentru ce se poate spune ca in iubire se agita si striga cineva mai mare, mai puternic decat individul actual -- ceva anterior si superior lui.
Dar iubirea aceasta a fost! Dupa strofa culminanta, arzatoare de pasiune, urmeaza versurile pline de o indiferenta oboseala -- partea a treia a poeziei:
Azi nici macar imi pare rau
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce in zadar.
Caci azi le sameni tuturor
La umblet si la port
si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort.
La sfarsitul Luceafarului se simte ceva amar, un fel de obida. Aici, nimic din aceasta stare sufleteasca, sau aproape nimic, fiindca iubirea a incetat. Iar perifraza prin care Eminescu declara ca iubirea e moarta -- "caci azi le sameni tuturor la umblet si la port" -- contine o admirabila observatie. Cand o iubea, ea era un exemplar unic, face parte dintr-o specie zoologica deosebita, reprezentata printr-un singur exemplar, care era ea. si tot ce tinea de ea era unic, chiar si haina. Este definitia supremei iluzii de care e ametit barbatul cand iubeste cu fetisism. Cand insa iubirea a incetat si iluzia a disparut, femeia a redevenit ceea ce este in realitate, a reintrat in specia comuna umana. Atunci s-au intors in linistea mortii si toti acei “parinti din parinti”, care se agitau in pieptul barbatului, iar ochii, din “pagani si plini de suferinti”, au devenit “un rece ochi de mort”, caci Eminescu nu uita sa concretizeze cele doua stari contrare, prin aceeasi imagine, acordata insa cu imprejurarea.
Dar aici el nu se zugraveste numai pe sine, o zugraveste si pe ea.
in cele doua versuri pe care i le consacra, imaginea femeii e redata cu o delicata plasticitate si in acelasi timp cu nuanta de melancolie a lucrurilor defuncte.
Strofa ultima, care din punct de vedere logic e o concluzie, poate necesara:
Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec sfant
si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamant,
cu toata frumusetea ei, cu toata sonoritatea ei (mai ales din versul al treilea), realizata prin aceleasi mijloace ca si in strofa "Dandu-mi" etc., ni se pare de prisos, caci din punctul de vedere al logicii sentimentelor poezia trebuia sa se ispraveasca in momentul culminant (si ca sentiment si deci si ca compozitie), la versul "C-un rece ochi de mort", mai ales ca ideea din aceasta strofa ultima e continuta in strofele care alcatuiesc partea a doua a poeziei.
Garabet Ibraileanu - Pe langa plopii fara sot
Aceasta pagina a fost accesata de 5548 ori.
